Fiecare om este sădit de Dumnezeu într-un anumit colț al lumii. Acolo el se naște, crește, acolo prima dată vede razele soarelui, aude vocea mamei, și pentru prima dată râde și tot pentru prima dată plânge. Și unde nu ar trăi omul pe parcursul vieții, el încontinuu va ține minte locul unde a prins rădăcini, locul unde a fost sădit. Orașul, satul natal cu tot cu tradiții, cu obiceiuri și toate-toate aceste lucruri nu sunt doar așa, de formă, sunt lucruri care au loc special în sufletul nostru, și de asemenea fac parte din noi, curgând împreună cu sângele în vine. Pământul îi mare, există multe localități, cu multe etnii și culturi bogate. Și un asemenea oraș, în centrul căruia zi la zi, răsună melodie de fluier, unde cântă cucul, și unde pădurile și oamenii au impresionat mult chiar și pe marele Eminescu, e Cernăuțiul meu.
Cernăuțiul este situat pe malul râului Prut, în preajma munților. Denumirea provine de la «chorn»–negru, sau de la «чорні вівці»–oi negre în traducere, dar nu contează. Cernăuțiul este un oraș cu a sa atmosferă, cu a sa estetică, cu oamenii săi. Care are arhitectură bogată, oameni mărinimoși, cultură, tradiții, istorie. Ah, istoria, urmele ei există în fiecare colțișor al orașului, e o mare plăcere să fii pictor și să ai timp să pictezi toate străzile mici, prăfuite, romantice, frumoase toate în felul lor. Arhitectura datează perioadei imperiului Austro-ungar, și României, și aceasta are atât de multe aspecte speciale.
Începând cu locul unde se naște viitorul–Universitatea, nespus de minunată, care atât de tare se aseamănă cu magicul Hogwarts numai real. Și apoi merge teatrul care acum poartă numele Olgăi Kobâleanska, casa corabie, piața turcească, primăria, strada domnească ce pe vremuri era măturată cu trandafiri, Catedrala, numeroase biserici, și câte și mai câte. Iar detaliile acestei capodopere ne arată cu cât chibzuință și suflet au fost construite toate. Pe aici au lăsat urme mulți oameni cu renume, în special români. Anume aici a studiat marele poet Mihai Eminescu, și anume aici a trăit profesorul lui, Aron Pumnul, care după moarte a fost îngropat în cimitirul central. Tot aici au activat Iancu Flondor, Eudoxiu Hurmuzachi, Zaharia Voronca, Traian Popovici, și alții care au o foarte mare importanță în istoria plaiului nostru.
Deci, Cernăuțiul este bogat în clădiri frumoase, în oameni renumiți, dar și nu mai puțin în tradiții și obiceiuri. Colindele răsună cel mai duios, pe pragurile caselor oamenilor dragi. Paștele este sărbătorit între oameni fericiți, care după postul mare își amintesc cât de prețios este. După marea sărbătoare a Învierii Domnului se udă cu busuioc fetele, apoi băieții. De sfântul Andrei se fură porțile. Iar de sfântul Vasile Malanca în satul Crasna, cu îngerii și urșii nemaipomeniți, te lasă fără cuvinte, doar cu emoții și impresii frumoase. Undeva prin sate se naște un copil, a cărui inimă mică, dar vioaie va păstra pe veci în sine primele vorbe ale mamei, românești, și inima copilului va bate tot în limba română. În unul din satele acestea am crescut și eu și, acesta este satul Voloca. O localitate care se află nu departe de Codrii Cosminului unde a luptat și a învins Ștefan cel Mare și Sfânt. Acolo tradițiile sunt păstrate, respectate și iubite de toate generațiile, căci fără ele noi ne-am pierde. Ceea ce mi s-a întipărit profund în suflet este portul din acel sat de basm, care pentru mine până acum este izbânda frumuseții și culturii poporului meu. Eu știu că pentru a avea așa o haină se depune multă muncă, mult lucru și mult suflet. Acum ele se poartă mai rar devenind o îmbrăcăminte care se ia doar de sărbători. Portul este compus din cămașă lungă, cătrință sau izmene la bărbați, brâu, băsmale, traiste, lebec dacă-i mai frig, așa se numește bundița. Acum aproape toate aceste componente se cos cu mărgele, căci e mai modern. De obicei cămașa este cusută cu flori sau struguri pe sus, pe mâneci, și pe jos, și apoi vine cătrința care este mai scurtă de cât cămașa și se vede cusutura de la picioare.
La noi în sat, cătrința vine exact la marginea, și se ridică o parte din ea, pe care noi o numim fâța, pentru ca să se vadă munca depusă. Brâul care este cusut tot cu mărgele sau cu ață aurită. Lebecul tot este o parte importantă, căci cu el îi mai călduț. Strămoșul meu se ocupa cu meșteritul bundițelor, și acum e unicul om din sat care mai ține minte meseria aceasta. Bunica îmi povestea că ani în urmă, cătrințele erau pur și simplu cusute cu ață aurită, dar acele mai simple erau în dungi cu ață simplă, Oamenii purtau ciubote galbene, lungi din piele de vițel, iar iarna opinci cu colțuni de lână ca să le fie mai cald. E o artă întreagă, atât de tradițională și frumoasă, care numaidecât trebuie să fie păstrată, că de o îndrăgit nu este deloc greu. Și în general toate tradițiile trebuie păstrate, căci fără ele, nu am fi ceea ce suntem, și viața nu ar fi atât de interesantă.
Noi suntem toți sădiți de Dumnezeu într-un anumit loc, și anume acolo noi ne putem găsi fericirea. Unde nu ne-am duce, nicăieri, nu-i ca acasă, acasă este locul nostru. Și fericirea este în noi, în sufletul nostru, și dacă nu o vom găsi acolo unde am fost sădiți, nu o vom găsi nicăieri în lume. Tot de ce avem nevoie, deja este cu noi, doar trebuie să acceptăm.
Scris de:
Daniela Struț, Cernăuți, Ucraina.
