Limba română este o parte din mine, este cel mai dulce grai, este viața mea. Este limba în care am spus primul cuvânt, în care am învățat tot ce știu până acuma, cu care am crescut alături de tradițiile și obiceiurile din satul meu natal. Este limba pe care am auzit-o din primele clipe ale vieții. În familie ca și în sat se vorbește doar în dulcea limbă. Când am învățat să merg, cei dragi m-au încurajat, când am câștigat, am primit laude, iar când am pierdut am primit alinare și îndemnul să merg mai departe. Totul în viața mea se învârte în jurul acestei limbi, pe care nu doar că vorbesc și o înțeleg, dar care a devenit o parte din mine, fără de care nu mă pot imagina. Limba ne duce în alt timp, timpurile strămoșilor noștri.
Ascult poveștile bunicilor, dar le citesc și singură. Mi-au fost aduse și mi se aduc drept dar, cărți în limba română, pe care nu le puteam găsi la noi. Prima carte pe care am citit-o era ,,Fata babei și fata moșneagului” de Ion Creangă, mi-a plăcut că era foarte interesantă. Eu iubesc să citesc, dar în vremea aceasta nu toți citesc cărți, preferând să stea la calculator. Doresc și sunt printre oamenii care frecventează o bibliotecă și iau cărți de acolo. E trist faptul că, la o lecție de literatură, când am vizitat biblioteca satului, erau cărți foarte puține, câteva, în limba română, dar și acelea cu grafie chirilică. Dar nu ne stăruim să ținem minte și să respectăm obiceiurile.
Cele de la nuntă au dispărut. Dura cândva nunta trei zile. Odată, la nunta verișoarei mele, am văzut și am auzit cum se respectă obiceiurile: începutul nunții, miercurea se începea nunta, se chema mama mirelui, sunt chemate 3-4 fețe mititele, se lua o sită, se punea în ea făină, bani, bomboane, le dădea la fete să cearnă și din făina din care să facă colaci, biscuiți. Joi se trimite sora mirelui la mireasă să-i dea veste că se începe nunta. Vineri se pregătesc, fac mâncare, taie găinile, fac cavarma. Duminică e ,,cununia sfîntă” și ,,masa cea mare”, luni femeile se adună la ,,uncrop” pentru a primi mireasa în rândurile gospodinelor. Duminică ce cântau cântece populare frumoase de jale, iar acum nu se mai cântă, că nimeni nu știe cântece frumoase populare și de jale. Totul depinde de noi dacă o să păstrăm zestrea neamului, tradițiile, obiceiurile. Ce frumos era înainte, povestea bunica. Nunta se petrecea trei zile, neamurile adunate grămăjoară, se glumea se povestea, se cânta în Sfânta sfințelor ființei noastre-limba română. Noi prin ea suntem popor. Am împrăștiat toate obiceiurile. Noi trebuie să păstrăm limba copilăriei.
Plecând la Ismail, se vorbește doar în limba rusă. Dar când aud pe cineva vorbind în limba mea, tresare inima, cât de aproape îmi este omul, că îmi întorc capul și îl privesc cu dragoste și spun: «E de-al nostru!»Eu vreau să cunosc multe limbi, dar limba română pentru mine este sfîntă și va rămâne în sufletul meu tot timpul. Limba română ne povestește istoria neamului românesc, ne face să fim uimiți ca pământul și soarele. Aceasta este limba mamei, care mă legăna, limba, graiul copiilor de la grădiniță, obiceiurile de azi și de atunci, cântecele bunicii.
Scris de:
Carolina Margarit, localitatea Utkonosovka, regiunea Odesa, Ucraina
