Înaintașii noștri au știut întotdeauna să îmbine frumos tradițiile și obiceiurile precreștine cu sărbătorile creștinești de peste an. Spre exemplu, Lăsatul secului de postul Paștelui. Lăsatul secului de postul mare se serbează în fiecare localitate în mod diferit. Bunăoară, la noi la Reni, dar și în satele vecine din comunitatea noastră se fac focorele la răscrucile drumurilor. Acest obicei străvechi ne-a rămas nouă din moși-strămoși și se păstrează și în zilele noastre.
În săptămâna dinaintea Lăsatului secului de postul mare oamenii țineau post de carne. Se numește „Săptămâna albă, deoarece e dezlegat de a mânca ouă, pește, lactate.
În duminica Lăsatului de sec gospodinele pregătesc plăcinte cu brânză, foi, ghiozlomele, mincinoase, fierb ouă, coc sau prăjesc pește. Unii fierb câte o pasăre întreagă: cocoș sau curcan. Dar aceste feluri de mâncare nu se arată până la asfințitul soarelui!
Când amurgește, gospodarii, împreună cu copiii, desigur, ies pe la porți sau la răscrucea drumului și se înțeleg unde să aprindă focul, ca acesta să nu pricinuiască vreo pagubă. Focul se încinge cu lujani sau stuf. Apoi din gospodăriile sale vecinii aduc și alt material bun de ars. De obicei, resturi de grajd, paie, lujani, dar și stuf, papură, viță-de-vie, crengi. Între timp, în tot satul se aprind focorele pe la răscruci. Ies din case și gospodinele, care cu o farfurie cu plăcintă cu brânză și caimac, care cu ghiozlomele, foi sau alte copturi, care cu ouă fierte… Iar bărbații aduc câte un ulcior cu vin.
Toți stau în jurul focorelului, privesc cum arde focul și sar scânteie vesele. Și servesc din vin și bucatele aduse. Câte vreun vecin-muzicant cântă din armonică, vioară, fluier, cineva bate doba. Unii se încumetă să danseze. Dar cei mai bucuroși, ca întotdeauna, sunt copiii! La un moment potrivit, când focul se mai potolește, cineva dintre flăcăi sare peste foc, strigând: «Marta-n casă, puricii-afară! Marta-n casă, puricii-afară!» Apoi se hotărăsc și alții să sară focorelul. Mai ales își dau ghes la sărit peste rug adolescenții. Săritul peste acest foc se consideră un semn de curățire de duhuri rele. Pe parcurs veselia se întețește! Oamenii maturi se cuprind, se sărută sau sărută mâna unul altuia, cerându-și iertare de greșeli și dorindu-și post ușor. Unele focorele ard până pe la miezul nopții, ba chiar și mai târziu. Există o întrecere între săteni: a cui focorel era cel mai înalt! La sfârșit, bărbații au grijă să stingă bine focul, până la ultima scânteie.
Toți se împrăștie pe la casele lor: afumați, plini de funingine, dar veseli. Râd unul de altul. După ce se spală fiecare, familia se așază la masa comună. Copiii cam dormitează, dar… e un moment plăcut și interesant. Cei ai casei își cer iertare unul de la altul și la fel își doresc să treacă cât mai ușor postul mare.
Unii zic că «Focorelul» a provenit de la păgâni, deoarece aceia dansau în jurul focului, pe care îl considerau Soare. Alții spun, că este o sărbătoare religioasă, care are menirea de a-i pregăti pe creștini să intre în postul mare, simțind o responsabilitate deosebită. Și totuți, eu consider, că strămoșii noștri au îmbinat una cu alta foarte reușit.
Legenda Focorelului
Demult-demult, tare demult, un balaur aprig, cu nouă rânduri de aripi, a furat Soarele de pe cer și l-a ascuns printre cele nouăzeci și nouă de rânduri de nouri. În toată lumea s-a făcut întuneric și frig! Toți s-au întristat nespus. Oamenii nu mai zâmbeau, copiii nu se mai jucau, chiar și animalele din gospodării mâncau triste fânul lor. Era o iarnă aspră și lungă. Și era întuneric și frig… Și toți răbdau suferință. Dar de ce a furat balaurul soarele? Ce vrea să facă cu el?
Acel groaznic balaur, cică, a fost trimis de talpa iadului să fure de la oameni răbdarea și credința, credința în Dumnezeu! Doar pe atunci toți oamenii erau evlavioși, credeau în Dumnezeu, se iubeau și se respectau unii pe alții. Și pe copii îi învățau să fie la fel: buni, harnici și iubitori de Creator. Și Dumnezeu îi iubea pe oameni! Le dăruia roade bogate, noroc și voie bună, îi ocrotea de nevoi. Dar slujitorilor iadului nu le era pe plac aceasta! Și au hotărât să se răzbune pe oameni. De aceea l-au trimis pe balaur să fure Soarele, ca oamenii să-l urască pe Tatăl ceresc. Și era întuneric… Și era frig… Și era greu de trăit pe pământ.
Atunci s-au adunat oamenii în casa celui mai bătrân și mai înțelept locuitor din sat ca să pună la cale ce să facă, cum să trăiască mai departe. Cum să împrăștie nourii și să salveze Soarele.
– Hadeți să facem prin tot satul focuri în mijlocul drumurilor! Multe focuri! Fumul lor se va ridica în sus, nourii se vor topi și se va încălzi măcar puțin.
Ideea acesta a trezit interes și speranță. Oamenii au început să care stuf, gunoaie de grajd, crengi și să le dea foc. Cu cât ardea focul mai tare și se înălța fumul mai sus, cu atât se făcea mai multă lumină și căldură. Căci nourii negri se împrăștiau. Iar din castelul întunecos ieși mândrul Soare!
Ce bucurie! Câtă lumină! Câtă căldură! Oamenii se veseleau, prinzându-se în horă. Copilașii săreau și dansau în jurul focului. Toți s-au convins că Dumnezeu și Soarele sunt cei mai puternici! Și nu este nici o altă putere care să-i învingă!
Scris de:
Yulia Bogacenko, localitatea Bolgradskaya, Ucraina