Rădăcini… ce imagine îți apare în ochi când pronunți acest cuvânt? Poate lanurile obosite, dar mulțumite după seceriș. Sau poate un plai întreg. Imaginea mea cuprinde toate aceste peisaje, dar nu numai … Cuvântul rădăcini îmi trezește o imagine a unui popor cu istorie bogată și frumoasă.

Eu sunt o elevă din clasa 5, care locuiesc într-un sat mare și frumos. Satul meu este așezat lângă lacul Cătlăbuga. Mama până la căsătorie locuia chiar pe malul lacului. Satul natal se numește Erdec-Burno. În sat sunt două școli mari, două biserici, o grădiniță plină cu copii. Satul nostru se află în Ucraina, dar este un sat românesc, adică eu sunt cetățeancă a Ucrainei, dar cu naționalitate de român. Tot aici îmi văd rădăcinile mele: bunicii, străbunicii, toți acei care au pus piatră cu piatră ca azi să am parte de un patrimoniu special. Strămoșii noștri au păstrat foarte bine valorile naționale. Ne-au lăsat ca moștenire o istorie bogată, doldora de obiceiuri și ne identifică ca națiune.

Așa ca exemplu avem astăzi modul de a sărbători Crăciunul, când vestim nașterea lui Isus. Seara în ajun, tinerii și copii merg de la casă la casă și colindă, aducând bucurii gospodinelor. Eu cu fratele meu aștept cu nerăbdare când vor veni noaptea colindătorii, că noi copiii colindăm doar ziua. Părinții au pregătite prăjituri, bomboane sau bănuți pentru colindători. Cu dărnicie sunt răsplătiți urătorii. Tot mai mult se aud colindele, urăturile în limba ucraineană. Ce necaz pe capul buneilor. Ce mirare! Obișnuiți cu interpretarea cântecelor în dulcea noastră limbă. Nu se pot împăca cu faptul că, iată nepoții îi trădează.

După, urmează steaua, sorcova-morcova, uratul, semănatul, care sunt și ele o specie de colinde. Hăi, hăi-hăi răsună vocile voioase ale copiilor.  Urări de belșug în anul ce vine, urări de o viață mai bună, de sănătate și fericire. În sânul poporului nostru s-a născut Plugușorul și alte colinde cu flori dalbe de măr, cu gândul la primăvara la munca rodnică, la viața pașnică… Să nu uităm! Rudele merg în ospeție, aduc cu ei împărțeala care reprezintă un colac de pâine și alte dulciuri. Tradițiile românești ne ajută în fiecare an să simțim și să trăim o atmosferă de căldură și veselie.

Ce frumos era pe vremuri, povestește bunica când făceau Caloianul. Paparuda – un obicei, care nu are rădăcini în creștinism, dar rămas de la alte popoare. Îmi place foarte mult, pentru că în această zi părinții nu ne ceartă dacă ne udăm hainele. E foarte vesel, când toți copiii ies în stradă și se stropesc cu apă. Și noi, copilașii, strigăm în gura mare: ,,Paparudă rudă, vin-o și ne udă”. Zgomot se aude pe toate străzile. Așa s-au jucat bunicii, așa au moștenit părinții și noi azi … le pierdem. Am încercat, să fac cu fetele un caloian. Am învățat cântecul, dar ele niciuna nu știau asta. Noi trebuie să păstrăm tot ce ne lasă ca zestre bunicii noștri. Un popor ce nu are tradiții, e ca frunza bătută de vânt.

Un alt obicei frumos, este la florii sau sărbătoarea intrării Domnului Isus în Ierusalim, o săptămână înainte de Paște. În această zi fetele din mahala se adună la cineva acasă și împletesc coronițe de salcie. Pregătesc un lighean mare cu apă și pun toate coronițele în rând. Coronița care  trece prima înainte, acea fată se cheamă „Sălcioară” și de Paște ea invită toate fetele la masă. Conform obiceiului, tânăra care a câștigat va fi prima mireasă. Fetele se jucau și cântau în limba moștenită din bătrâni, dulcele grai al mamei. Și mie foarte mult îmi plac cântecele populare moldovenești, românești. Muzica populară românească este asemeni unei ape curgătoare, care nu încetează niciodată să curgă.

La vârsta mea, fiind copil, nu prea înțelegeam semnificația cuvintelor obicei, tradiție, limbă. Când mămica mi-a explicat, am înțeles că de fapt nu e altceva decât viața noastră, modul de a trăi. Când întâlnesc verișorii mei de prin alte părți ale țării sau chiar și prietenii din alte țări, înțeleg că fiecare regiune, națiune, țară își are tradițiile, obiceiurile ei, limba cu dialectele ei. De aceea și suntem responsabili de a păstra și a transmite tot  urmașilor noștri, așa precum am primit și noi și să le păstrăm cu sfințenie. Cum vedem, fiecare limbă de pe lumea aceasta își are istoria ei, tradițiile, obiceiurile și propriul ei rost. Așa și limba noastră a avut o istorie bogată și a trecut prin multe greutăți.

Eu mult îmi iubesc limba maternă, deoarece limba maternă este limba cu care părinții noștri ne-au crescut, pe care noi am ajuns să o vorbim, să o iubim pentru că este o limbă foarte complexă pentru străini, dar în același timp, foarte frumoasă și adorată de noi. Eu mă mândresc, că m-am născut în așa sat frumos și între oameni muncitori, care își iubesc limba maternă.

 

Scris de:

Doiceglu Tatiana, localitatesa Utconosovca, regiunea Odesa.