Eram încă destul de mic și nu înțelegeam multe lucruri, dar tot timpul mă frământau câteva întrebări: de ce în țara în care trăiesc se vorbește o altă limbă și nu limba mea maternă? De ce văd la televizor doar emisiuni, filme şi desene animate în limba ucraineană, dar cu mama și în familie vorbim românește? De ce când mergem la Cernăuți, nici acolo nu prea întâlnesc vorbitori de limba română? Doar m-am născut pe un meleag frumos, unde, după cum povestește bunica mea, cândva, demult, limba română era stăpână.

Îmi place că în sat la noi se vorbește românește. Îmi place să-i salut pe oamenii vârstnici în limba maternă. Vorbind aceeași limbă mă împrietenesc cu ei și le doresc spor la treabă, când aceştia merg la muncă. Îmi place să admir munca oamenilor pe câmp. Avem în comuna noastră întinsuri mari de plantații de cartofi, varză, floarea soarelui, porumb, orz, grâu, ovăz și soia. Vara aceasta, când i-am dorit “Doamne ajută” flăcăului, care a venit la secerat grâul, un băiat frumos și înalt, iubitor de copiii, m-a luat în brațe și m-a urcat în cabina combinei. Culegând grâul şi plimbându-ne pe terenul agricol cu combina, el mi-a povestit în limba noastră câteva povești și istorioare hazlii. Noul meu prieten este dintr-o familie numeroasă, cu mulți frați și surori mai mici decât el. Tatăl lui este din România dar s-a casătorit la noi în comună. Altă dată am fost plimbat cu tractorul de un consătean, care a venit la aratul grădinii de peste drum de casa mea. El știe mult din istoria satului și istoria familiei noastre, căci e un verișor patern cu bunelul meu.

Avem livezi întinse cu copaci fructiferi: meri, peri, pruni, piersici, aluni. Am fost cu tata la livadă şi am văzut cum se lucrează acolo. E vesel şi bine la muncă pe deal. În pauze se cântă, se povestesc bancuri în limba română. Uneori mai este câte o turmă mică de oi şi vreo cinci capre în frunte cu un țap cornat. Ciobanul, pascându-și animalele mai cântă încet câte o doină românească. Nu mai sunt cirezi numeroase de vite, cum era cândva pe aici, pe când păscutul vitelor era cea mai mare ocupație a țăranilor. Doar unde și unde câte o vacă paște liniştită iarba verde, ce-i place mult. Câteodată mai văd câte un cal cu un mânz zburdalnic. Dar, în ultima vreme, şi ei sunt foarte puțini la număr. Dacă ies la plimbare pe imaşul din apropiere, neapărat îi zic “bună dimineața” căruțaşului. Are o căruță veche și câţiva cai frumoși și harnici. Nu o dată, bătrănul m-a plimbat cu căruța pe drumurile prăfuite ale satului. Mergând cu căruţa, ce scârţâia de bătrâneţe, moșul mi-a povestit despre caii săi și familia, fiii care s-au risipit prin lume, despre cum a rămas singur-singurel după ce i-a murit nevasta.

Tehnologiile noi, tractoarele au preluat munca grea de cândva. De acum, omenii de la noi din sat au alte preocupări. Altfel își câștigă pâinea. Lucrează în construcţii, sunt sudori şi fierari. Cei care nu sunt plecați peste hotare, fac porți din fier forjat, acoperișuri la case, acoperișuri la fântâni sau alte lucruri frumoase de acest gen, care se vând în toată Ucraina, ba, chiar și peste hotare. Aproape fiecare gospodar din sat are acasă un atelier de fierărie. De multe ori, zgomotul ce se aude în curţile oamenilor mă duce cu gândul la un fierar uriaş, care a făurit cândva limba română pe melagul nostru.

Când ies undeva la plimbare, în mijlocul naturii, înțeleg în limba mea toate zgomotele din jur. Foșnetul de frunze în această toamnă aurie mi se pare că foșnește în românește. Vântul, încă cald, adie, ne mângâie și ne alină în limba română. Lunca râului Prut, care curge prin satul nostru, este ocupată de bălți, mlaștini, lacuri, în care viețuiește o lume animală acvatică foarte bogată (pești, păsari, mamifere). Aici admir plimbările cu mers agale pe baltă ale berzelor. Fazanii își fac cuiburile în stufărișul des, unde sunt ascunse broaște țestoase și arici. Din copac în copac sar veverițele zglobii. Ele adună nuci, alune și ghinde din fâșiile înguste ale pădurii plantate pe malul râului. Lebedele mari și albe înfrumusețează și mai mult peisajul. Seara răsună în văzduh orăcăitul broaștelor, cântecul greierilor şi ciripitul privighetorii, pe care tot în limba română le aud, căci inima în piept îmi bate românește. Cum spunea şi Grigore Vieru: “S-ar putea crede că întreaga natură a ostenit la zidirea Limbii Române”.

Noi păstrăm, aici, limba lăsată de strămoșii noştri. Avem încă școli cu predare în limba română. Limba noastră se vorbește nu numai peste hotarele țării, dar și aici, la noi acasă, în Nordul Bucovinei, care a fost ruptă în două, tăiată cu sârmă ghimpată și separată de Patria Mamă. Noi toți suntem bilingvi, învățăm și limba de stat, scriem și citim în ucraineană, dar niciodată nu vom uita limba, pe care am auzit-o în leagănul mamei!

 

Scris de:

Danilescu Mattias, localitatea Boian, regiunea Cernăuți, Ucraina