Îmi iubesc pămâtul natal, acolo unde mi-e bine și acolo unde-mi place. Acolo unde găsești lumină când tot în jur este întuneric. Acolo unde suntem iubiți.

Pe un picior de plai pe o gură de rai, pe malul lacului Catlabuga este un loc pitoresc, satul în care m-am născut eu, satul Utconosovca, un sat de oameni gospodari, cu tradiții frumoase, cu sufletul mare, cu o inimă care bate în limba română 270 de ani. Menționează această dată izvoarele din perioada sovietică, dar dacă ne-am referi la opera marelui nostru cronicar, în renumitul ,,Letopisețul Țării Moldovei” de Grigore Ureche, unde vom vedea anul 1485, când la lacul Catlabuga Ștefan Vodă s-a bătut cu Malcociu și cu turcii, noiembrie 16, de au topit toată oastea turcească. Într-această bucurie, dacă s-au întors Ștefan Vodă, au zidit biserica pe numele Sfântului Nicolae în târgul Iașilor. Unde n-ar fi pictat Ștefan, vedem toată credința lui în Dumnezeu, de avea în mână nu numai o sabie, ci și o cruce, ce demonstrează cât de tare poți fi încrezut în puterea celui de sus.

Ce e important, scump pentru o nație, un popor? Credința! Numai ea e ceea ce ne unește. Unește poporul nostru prin orice faptă, prin limba cu care putem comunica cu alte persoane, prin istoria neamului, istoria pământului pe care ne-am născut. Credința în Dumnezeu produce o viață nouă, el ne arată ce înseamnă putere și viață. Locul cel sfânt ce ne adună grămăjoara la bucurie, la nevoie și la durere e biserica. Ea ,,sfânta” ne ajută să fim mai aproape de Atotputernic și cerem de la el ca acest locușor sfânt, sacru să fie apărat și să ne mențină ca popor. Îngenunchem, Doamne, în fața ta și ne rugăm: ajută-ne să se păstreze această limbă, îndură-te de noi și fă ca să dăinuim ca popor. Dă-ne, Doamne, înțelepciune, fie-ți milă de noi și de viitorul nostru. Să trăim în pace, să iubim mereu Patria și istoria neamului nostru. Salvează-ne! Îndrumă-ne!

Bunicuța îmi istorisește din povestea ei de vremuri cum se duceau la biserică în costume populare, de la mic, la mare. Moșii, strămoșii noștri frecventau acele importante serbări din acest sfânt locaș, alinându-și sufletul. Slavă Domnului că liturghia până în ziua de azi se oficiază în limba noastră  cea română. Oamenii se duceau și își spovedeau păcatele tot în limba humei sale.

De sus, din colțul din stînga, ne privește și icoana lui Ștefan cel Mare, este un mare sfânt căruia ne putem închina veșnic. În fiecare sâmbătă, când se duc sătenii mei la rugăciunea de seară, preotul amintește și pe sfântul nostru Ștefan, care știm că a fost canonizat de ambele biserici. A făcut mare pomană locuitorul satului nostru, tatăl colegului meu de clasă, aducând în biserică icoana marelui nostru domnitor.

Din dreapta, din sus, cu ochii blânzi ne urmărește altă icoană, a sfântului Ioan de la Suceava. Marele Mucenic este un făcător de minuni. Rămășițele lui pământești au fost luate din pământul românesc, duse în alt pământ românesc, de  un alt domnitor – Alexandru cel Bun, bunicul lui Ștefan cel Mare și se află în Țară de peste 6 veacuri. Patimile Sfântului Ioan cel Nou au fost înfățișate în pictura multor biserici. Biserica noastră tot a vrut să fie într-un rând cu alții și s-au gândit să păstrăm istoria norodului nostru. Când ne ajunge cuțitul la os, tot la tine venim ,Sfinte Ioane, să te rogi pentru noi, pentru neamul nostru, pentru satul nostru.

La sfânta biserică venim noi toți, grămăjoară, evocând cele trei mari evenimente din viața fiecărui om – nașterea, nunta, moartea.  Frumos e la biserică, când se adună tot satul ca să privească alaiul de nuntă. Când auzi pe ulițele satului strigătele copiilor: ,,Nuntă, nuntă! Mama, tata, veniți mai repede!”

Fiecare român e un ambasador al tradițiilor, culturii și obiceiurilor noastre, al creativității și spiritului românesc. Frumoase avem tradiții și obiceiuri de iarnă, când dintr-un capăt al satului și până în altul răsună colindele, vestesc nașterea Mântuitorului. Cu mic, cu mare se încadrează în acest spectacol formația de interpreți ,,Dor Basarabean”. Cei care îi știu nu numai prin Ucraina, dar și pe teritoriul României. Mândria satului se menține de vreo 28 de ani. Repertoriul lor renaște ca pasărea Phoenix din cenușă. Ne cuceresc pe toți de la mic, la mare prin ritmul lor, prin unicitatea interpretării. Aplauze îndelungate culeg artiștii noștri. Cu respect!

Copiii frumoși, îmbujorați la față, cu trăistuță frumoasă la umăr, se duc și bucură gospodarii. Ceea ce demonstrează, ca totul ce e în limbă, te ține de tradiții, de obiceiurile neamului, de totul ce e apropiat sufletului. Dragostea de neam, dragostea de Țară…

Baștina noastră nu-i numai pe aici, ci și prin alte părți. Astă vară am fost pentru prima dată în România. Am avut ocazia să merg pe drumurile lui Ștefan, la Cetatea Neamțului. Pe un panou am văzut cetățile lui, care era imposibil să nu te oprești, căci eram uimită de cercul format din cetățile lui Ștefan, unde se află și a noastră-Cetatea Albă. Ea se află  doar la o azvârlitură de băț de noi. Din păcate nu studiem istoria neamului, istoria românilor la școală. Deja numai prin Internet putem găsi istorii despre daci, care au fost cu adevărat  eroi și pe care-i considerăm strămoșii noștri. Noi am trecut și trecem pe urmele lui Ștefan, căci avem o istorie comună. Mare cetăţuie, Cetatea Albă, veche, de pe vremea bizantinilor, zidurile vechi spălate de valurile Nistrului, de ploi, de vânturi și de istorie, își păstrează încă măreția peste veacuri.

Datoria noastră este să ne fixăm bine în memorie locurile, în care stă înscrisă istoria neamului nostru. Ceea ce ne demonstrează Dimitrie Cantemir în ,,Descrierea Moldovei”, unde cuprinde o analiză completă  a locurilor care au fost ale Moldovei, adică geografia, istoria, bisericile, etc. Noi tot suntem o bucată din istoria scrisă, căci ne leagă trecutul nostru comun. Basarabia care a trecut de multe ori prin sabie, prin foc, a fost trădată sute de ori, dar nu și-a pierdut valoarea sa, iubirea de popor, de apropiatul său. Orașul nostru Ismail, care-i de doi pași de lângă noi, tot este descris ca o cetate care nu trebuie lăsată de o parte. Suntem datori să păstrăm ceea ce ne-au lăsat, întregul teritoriu, întreaga limba. Suntem responsabili pentru viitorul ei. Urmașii urmașilor noștri au nevoie de ea.

Sunt optimistă că va rămâne în sat la noi limba maternă, scumpa noastră limbă română. Sperăm că nu se va pierde comoara noastră, istoria neamului nostru care-i din vechi-străvechi. Prin ea suntem un popor, avem istorie, demnitate națională.

 

Scris de:

Carașel Irina, localitatea Utconosovca, regiunea Odesa, Ucraina