Într-o primăvară, cu mai mulți ani în urmă, mergând spre școală, am observat un cocostârc zburând, care ducea ceva în cioc. M-am uitat mai atent și am deslușit că el ducea o crenguță. Ca orice copil, curioasă, l-am urmărit. Am văzut că s-a așezat pe vârful unui stâlp vechi de telegraf. Acolo erau de acum mai multe ramuri împletite între ele. Între timp a mai apărut o pasăre, care a dus şi ea ceva. Mi-am dat seama că niște cocostârci îşi fac cuib.

Treceau zilele, eu îmi făceam naveta zilnică la școală şi continuam sa urmăresc viața păsărilor. Ele şi-au făcut cuibul, iar una dintre ele stătea permanent pe ouă. Pe la sfârșitul primăverii, după sărbătoarea ultimului sunet, au ieșit și puii. Au apărut trei capete cu ciocuri lungi, care se deschideau larg când veneau pe rând berzele mature cu hrană pentru ei. Desigur, aveau mâncare pe îndestulate. Se zice că cocorii nu-şi fac cuiburi orișiunde, dar numai acolo, unde locurile sunt prielnice pentru traiul lor. Nu degeaba au îndrăgit ei meleagurile noastre! Lanuri întinse de grâu ce sclipesc la soare, câmpii roditoare, livezi doldora de fructe înmiresmate, ape curate. Şi oamenii, oamenii harnici si cinstiți, care prin muncă asiduă şi-au făcut un trai pe măsură. Cocostârcii prindeau broscuțe în Siret şi iazurile de la marginea pădurii. Mai găseau ceva pe câmpuri. Avem în sat un loc înmlăştinit numit “Prundul boieresc”, deoarece i-a aparținut cândva boierului. Acolo permanent ospătează mai multe berze.

Era miez de vară,  când puii tineri,  cu mișcări neîndemânatice, au început primele încercări de a zbura. Cu fiecare zi ce trecea, ei zburau mai încrezuți şi mai departe de cuib. Dar într-o dimineață de sfârșit de august, am văzut că cuibul e gol. Cocostârcii au crescut mari şi urmați de instinctele lor păsărești au plecat în țările calde. Oamenii satului întotdeauna urmăresc semnele naturii şi mulți dintre ei se conduc după ele, fără noutățile televizorului sau internetului. Astăzi au plecat cocorii, am prins şi eu cu urechea. Desigur, m-am întristat. A rămas un cuib pustiu, părăsit…

Era toamnă, frunzele au început să se rărească şi, purtate de vântul rece, se așterneau la pământ. Şi lui i s-a făcut mai rece. Altfel nu poate să fie. Acolo, probabil, sunt străini şi așteaptă cu nerăbdare să se întoarcă, la cuiburi, la noi, pentru că locuri ca ale noastre nu-s.

S-a început noul an școlar. Eu din nou îmi făceam drumul zilnic spre școală, priveam la cuibul gol și îmi închipuiam că undeva în țările calde se află prietenii mei zburători, care la primăvară vor reveni la cuibul lor rămas pustiu. Iar noi îi vom aștepta, cu sufletul la gură şi, când, în sfârșit, îi vom zări sus pe cer, desenând cercurile lor enigmatice, sigur că ne vom bucura.

Astăzi, s-au întors cocorii, voi auzi neapărat şi eu. Cât respect și pietate este în intonația lor când vorbesc despre aceste păsări! Şi sufletul e mai ușor, şi parcă aripile ți le desfaci să zbori şi tu asemenea cocorilor. Este minunat acest timp şi aceste momente sunt fascinante. Cocorii simbolizează pacea, stabilitatea, fidelitatea față de locurile de baștină, iar revenirea lor la cuiburi este ceva comparabil cu coborârea Sfintei Lumini din ceruri, adică victoria vieții asupra morții, a primăverii în fața iernii.

Simt emoții puternice când vorbesc despre pace si stabilitate. Avem atâta nevoie de ea, de sfânta pace, pentru ca cocorii să coboare pe iarba verde, nu pe locuri răvășite de bombe. Nici nu puteam să-mi imaginez că noi vom fi copiii războiului, că vom afla despre el nu numai din cărți, ci aievea. Fără această liniște, fără cerul senin toate acestea îşi pierd valoarea. Nu vreau să văd case părăsite asemenea cuiburilor de cocori, nu vreau să văd lacrimi în ochii copilașilor nevinovați ori mamelor care-şi așteaptă feciorii.

Vorbeam la orele de literatură despre poeziile lui Grigore Vieru – “Cămaşele”. M-a impresionat până la lacrimi chipul mamei care spală în fiecare sâmbătă cămaşele feciorului. Durere şi speranță… Şi noi trăim cu ea, cu speranța spre mai bine. Trăim cu gândul la pace. Vrem pace pentru noi şi pentru toată lumea. Atunci vor reveni cocorii. Se vor întoarce şi la cuibul acesta gol pe lângă care trec. Şi iarăși va fi primăvară în jur şi în sufletul nostru. Altfel nu poate fi “cât trăim pe acest pământ”… cocostârcii. Cât respect şi pietate este în intonația lor, când vorbesc despre aceste păsări!

 

Scris de:

Frătăucean Veronica, localitatea Carapciu, regiunea Cernăuți, Ucraina