„Limba română e dor nemuritor,
A zis pământul pe care trăiește al meu popor.
Limba română este a doua mamă a mea,
A zis un copil cu ochi ca de stea”.
(Vladimir Potlog, august 2020)
Mă numesc Mihail Vodă, am 9 ani și sunt elev în clasa a 4-a. M-am născut într-un loc pitoresc din regiunea Odesa, satul Dumitrovca, amplasat la o aruncătură de buzdugan de miraculoasa Marea Neagră, la un cot distanță de tainica Dunăre și legendara Cetate Chilia. În ciuda evenimentelor istorice triste, satul meu natal și-a păstrat limba pe care băștinașii au vorbit-o de când se știe lumea – limba română. O limbă mai melodioasă, frumoasă și curată nu există în lume și mi se umple inima de mândrie că în școala din satul meu natal avem posibilitatea să ne facem studiile în limba strămoșilor, chiar dacă o numim moldovenească.
Satul meu este o așezare moldovenească, populată în proporție de 95% de moldoveni, care păstrează sfânt graiul, urmează aceleași tradiții populare și care nu și-au uitat rădăcinile de când sunt parte componentă a Ucrainei. Deși sunt copil, foarte bine înțeleg cât de greu e să păstrezi obiceiurile strămoșilor într-o societate, care dictează unele reguli, dar părinții mei depun tot efortul ca să nu uit că sunt moldovean. În acest sens m-au înscris la școală în clasă cu predare în limba română, îmi procură foarte multe cărți în limba maternă și în familie se vorbește doar românește. Mă strădui să-mi îmbogățesc vocabularul, citind literatură artistică, descoperind frumusețea operelor scriitorilor români. M-au impresionat mult creațiile lui Grigore Vieru, Spiridon Vangheli și, desigur, ale nemuritorului luceafăr al poeziei noastre, Mihai Eminescu. Mă mândresc cu băștinașii și fala noastră – Emilian Bucov, care s-a născut în oraşul Chilia („Andrieș”, „Dunărea zbuciumată”, „Mi-i dor de țara cu cireși”), Pavel Boţu, născut în satul Prioziornoe (Ciamaşir), raionul Chilia („Baştina”, „Strămoşii” ş.a.).
Ani de-a rândul strămoșii basarabeni s-au luptat pentru libertate, independență și identitate… și acum se luptă… Din cauza războiului, care a inundat în sânge baștina mea, am senzația că tot tezaurul transmis din moși strămoși se risipește, fauna și flora dispare la fel de repede ca și celelalte bogății. Oamenii au inima cât un purice de la faptul că sunt speriați de soarta lor. În ochi se citește disperare și tristețe. Anume în astfel de momente, când îmi plânge inima, încep să scriu despre plaiul meu natal cu pășuni întinse, lacuri leneșe și faună bogată. Mă gândesc la acei domnitori, care și-au pierdut viața pentru baștina mea, mă gândesc la neamul meu nevinovat și chinuit, care trudește zi de zi ca să-și câștige pâinea și existența, mă gândesc la frumoasa mea Dumitrovcă, pe care, cu mare părere de rău, am fost nevoit s-o părăsesc. Mă gândesc la prietenii mei, care s-au împrăștiat în lumea cea mare și învață în alte limbi, la casele părăsite, copleșite de o liniște înfricoșătoare și la acea atmosferă plăcută, care bântuia cu mai mult de o jumătate de an în urmă.
Regiunea Odesa!!! Raiul meu pe Pământ cu toate lacurile, pădurile, pârâiașele și stepa de nesfârșit, care ascund mistere vechi ca vântul cu o istorie milenară. Fluviul Dunărea este pentru mine un tezaur acvatic. Deseori mă plimbam cu barca pe Dunăre și mă uitam la valurile, care sclipeau ca diamantele în bătaia vântului. La un moment dat puteai vedea pelicanii, care te îndemnau să cutreieri largul acvatic mai departe. Când ajungeai în deltă (la 0 km), erai întâmpinat de niște nisipuri de o mare frumusețe, care ascundeau scoici fabuloase. Pescărușii se roteau în cercuri și făceau tumbe. Marea Neagră cu meduzele ei uriașe reprezintă o atracție deosebită pentru toți vizitatorii.
Vara aceasta, pentru prima dată, de când mă țin minte, n-am auzit șoaptele Mării Negre, n-am simțit cum valurile ei îmi mângâie corpul dorit de răcoarea apei, n-am călcat pe nisipul auriu, fierbinte, n-am fost mângâiat de soare pe plete, n-am auzit strigătele bucuroase ale pescărușilor la vederea cârdurilor de peștișori zglobii de culoarea curcubeului. Am dorit chiar și strigătele vânzătorilor insolenți de pe mal (care cândva tare mă iritau)…
Plaiul meu iubit și necăjit! Numai aflându-mă departe de tine, de rudele apropiate, prieteni, de bunei (care categoric au refuzat să-și părăsească baștina), mi-am dat seama cât de mult te iubesc și te doresc! Plai natal cu câmpurile doldora de roade, datorită hărniciei sătenilor, care din zori de zi și până seara târziu lucrează cu dăruire de sine, fiindcă așa le este firea, pentru o roadă bogată și bucate alese. Abia acum mi-am dat seama cât de fericit eram cândva, când era pace… și nu o prețuiam… Cât de sfântă este liniștea fără urlete de sirene și bubuituri de obuze… Fără plânsetele mamelor, ce nu-și vor mai vedea feciorii, fără țipetele soțiilor, care-și petrec în ultimul drum perechile iubite, fără copiii orfani, rămași pe drumuri… Unica mea dorință acum este, ca războiul groaznic să se termine și totul să redevină la normal. Sper să aud iarăşi şi iarăşi chiotele vesele ale copiilor, care umblă prin sat și fac farse și nu strigătele părinților, care ne îndeamnă să stăm în case ascunși, cu inima cuprinsă de groază. Uneori mi se pare că totul e un coșmar de noapte, pe care îl au copiii mici, dar apoi intuiesc că mă înșel, fiindcă îmi aud bunica plângând și oftând din greu…
Cât de mult doresc să aflu că nimic nu s-a întâmplat și, că totul a fost o minciună mare și gogonată, pe care unii dintre copii au răspândit-o prin sat ca să ne sperie pe noi ceilalți… Dar, din păcate, asta e o iluzie, realitatea e că în fiecare zi mii de oameni nevinovați își pierd viața într-un război continuu, iar soțiile și copiii rămân îndureraţi cu familiile lor destrămate și nefericite. Și totuși, sunt ferm convins că în curând vom birui și în vara ce vine, în vacanța mare, voi invita prietenii mei noi din Moldova în ospeție la mine acasă. Le voi face o exscursie prin Chilia, oraș întemeiat, conform datelor istorice, în secolul IV înaintea erei noastre de Alexandru cel Mare. Vom vizita rămășițe cetății Chilia, biserica demisolă sf. Nicolae, construită în anul 1485, pe timpul ocupației teritoriului de către turci, Muzeul de istorie locală, Rezervația biosferei Dunării, și, desigur, Vilcovo, a doua Veneție din lume.
E toamnă. Privesc cum leneș cad frunzele și aștept mereu… În fiecare zi aștept să vină vreun porumbel alb, cu o ramură de măslin în cioc ca să mă anunțe că totul a trecut și să nu-mi mai văd părinții palizi la față. Mi-i dor, tare mi-i dor… Îmi vine să strig în gura mare, să mă audă toată lumea: AJUNGE! OPRIȚI-VĂ! NOI VREM PACE! SĂ FIE PACE PE PĂMÂNT!!!
Scris de:
Mihail Vodă, localitatea Dumitrovca, regiunea Odesa, Ucraina