Graiul și portul românesc,

Întreaga viață o să-l iubesc

Și oriunde m-aș afla,

În satul meu mă voi înapoia!

Există un punct pe harta lumii unde este inima mea. Acolo este satul meu Nicolinț, acolo m-am născut, într-o casă de oameni gospodari, cu suflet mare și mai ales iubitori de originile lor românești. Am crescut și eu cu această dragoste pentru limbă și pământul natal.

Numele satului, spun unele documente că se trage de la un Nicolae, fiul lui Petru de Macedonia care a întemeiat pe aceste mirifice plaiuri în anul 1404 două sate: Nicolinț și Sân-Mihai. De-a lungul veacurilor Nicolințul s-a numit Szent Miklos, Mikolince, Temes Miklos, în funcție de schimbările istorice de pe harta Europei.

Săpăturile arheologice care au fost făcute în satul Nicolinț, pe locul numit Cânipiște  dovedesc că hotarul Nicolințului a fost populat încă din neolitic.

Frumosul meu sat unde se vorbește și acum o limbă dulce, plină de arhaisme și regionalisme, este situat pe șoseaua Belgrad – Vârșeț, în comuna Alibunar, Serbia.

În centrul satului se află școala generală „2 Octombrie”, școală cu predare în limba română pe care o urmez și eu. Vizavi de școala noastră se înalță turnurile falnice ale Bisericii Ortodoxe din sat, clădire impunătoare care le stă strajă nicolincenilor în credință încă din vechime. Această Biserică nu a arătat din totdeauna așa. Înainte a fost o micuță biserică din lemn, de la care a rămas amintire o cruce de lemn cu postament pe care era scris hramul bisericii Sf. Mare Mucenic Gheorghe, hram pe care îl poartă și actuala biserică.

Mulți mă întreabă de ce iubesc atât de mult acest sat? Pentru că aici regăsesc tot ce îmi este drag, oameni buni și harnici care își cresc frumos copiii, cărora le place dansul, muzica și oricare altă formă de exprimare artistică și mai ales care sunt iubitori de tradiții strămoșești pe care le păstrează și le transmit mai departe. Nu există sărbătoare la care familiile de nicolinceni să nu ia parte. Încă de demult nicolincenii participă la reuniuni de citire și cântări. Preotul Antoniu Popovici a înființat un cor laic și în același timp și bisericesc.  Mai târziu viața culturală din localitate s-a îmbogățit prin apariția fanfarei „Doina”, condusă de Petru Jurca și a orchestrei de muzică populară condusă de Ionel Cornean. Și acum la zile de sărbătoare ulițele satului răsună de muzica populară ca și în trecut când tinerii și bătrânii ieșeau la joc. Fetele se îmbrăcau în „țoalie dă sărbătoare” cu „poalie și șiupăgari șlinguice”, „cotrință țăsută” din mătase, iar pe cap purtau „taflă” cu galbeni sau năframă. Feciorii purtau la joc pantaloni „pricini” negri, cămașă albă și pălărie, iar în picioare „păpuși dă lână cu bujori”. Și când se puneau pe joc la horă răsunau văile! Apoi cum să nu iubești atâta dragoste de viață, energie și bună dispoziție.

Nicolințul cu case îndesate una într-alta, prin ornamentațiile tipice, îți spune că este o așezare pur românească. La unele case unde mai locuiesc încă bătrânii satului există cuptoare de pâine, coșul de fum unde atârnă cârnații și șunca, oale de pământ, lada cu zestre plină cu „cilimuri”, costume populare din bătrâni și „împistrituri”.

La frumusețea satului clădit de oameni, Dumnezeu a dat o mână de ajutor oferindu-i o natură și peisaje mirifice, câmpuri bogate, păduri populate cu diferite viețuitoare și plante care mai există doar în hotarul Nicolințului, de exemplu bujorul roșu de stepă și steaua panonică.

De mic copil mergeam cu tata și străbunicul la coliba de la vie, care se află pe cel mai înalt vârf al Dâlmei. În drum spre colibă am văzut pentru prima dată un loc minunat unde în zorii zilei ai impresia că cerul se unește cu pământul. De aici și numele născocit de strămoșii nicolinceni Valea cu ceriu. Pe dealul Dâlmei și în spațiul numit Văcăreață din imediata apropiere a brâului Dunelor Deliblății se află cele mai multe plantații cu viță-de-vie și livezi pentru că pământul este foarte potrivit pentru aceste culturi. Numele de Văcăreață vine de la faptul că pe vremuri acolo pășteau turmele de vaci. Și aici lăsăm legendele să-și depene tainele, dezvăluind figura baciului Nicola, pronume întâlnit adesea în munții Ardealului, care își păștea turmele de oi în această zonă a Nicolințului, în apropierea Dunelor de nisip (Dunele Deliblății) sau mai nou Sahara Banatului.

Satul meu este cel mai frumos sat pe care l-am văzut vreodată. Tradiția acestuia a rămas până în zilele noastre, iar obiceiurile mă fascinează de fiecare dată. Copilăria mea este o poveste în care satul meu și consătenii mei înseamnă mult. Niciodată nu voi uita unde am crescut și în sânul cărei familii am avut parte numai de clipe fericite și iubire.

Deși este un sat mic, eu țin foarte mult la el, pentru că aici îmi sunt rădăcinile și cu el mă mândresc. Iubesc vara plină cu cireșe și iarna în tablou de fulgi, primăvara plină de cântecul păsărilor și toamna cu covorul multicolor ce acoperă potecile ce duc spre casa mea.

„Acasă este glia, pădurea și izvorul

E doina și vioara

E roi ce-și află somnul”.

(Laura Olteanu)

Scris de:

Mihai Dalja, localitatea Nicolinț, Serbia