Vreau să aștern pe hârtie, cu modesta-mi pană, gândurile și emoțiile care-mi cuprind ființa atunci când vorbesc despre mica mea Patrie, „despre micul meu neuitat univers”, locul sfânt care este mereu o chemare, o nostalgie, o tresărire a memoriei afective sau o privire plină de dor.

Se zice că omul întotdeauna rămâne acolo unde se simte fericit, unde este iubit, protejat și așteptat. Pentru mine, cu siguranță, acest loc este casa părintească, paradisul copilăriei mele inocente. Inima mi-e plină de bucurie, când îmi văd părinții sănătoși în pragul casei. Chipul blajin al mamei mă urmărește unde n-aș fi, vorba domoală și așezată a tatei îmi dă curaj la fiecare cădere, iar vocile de clopoțel ale fraților și surorilor mă învață ce este responsabilitatea și prietenia. Dumnezeu m-a binecuvântat cu o familie mare și frumoasă, unde domnește buna înțelegere, respectul și omenia. Oare poate fi o fericire mai mare?

Deschid portița și pornesc la drum… Până ce, înainte sunt zările albastre, necunoscutul care-mi ațâță imaginația, urcușurile care așteaptă să fie cucerite. Un lucru însă este cert pentru mine: Partria de aici începe, de la acest „picior de plai” pe care l-am ascuns în suflet de când am înțeles că este al meu. De aici se întind lanurile de grâu ce sclipesc ca o zi fericită din viața noastră, floarea-soarelui, mândră, își întoarce privirea spre fratele său, vântul suflă curat dinspre munții noștri seculari, aducându-ne mirosul magic de brad, iar Siretul ne face să-i auzim susurul apei cristaline ce curge domol la vale de secole la rând. Ambianța rustică este minunată oricând.

În toate anotimpurile anului plaiul meu are farmecul și culoarea sa, are aroma îmbătătoare a teilor și a florilor, are trilul neîntrecut al ciocârliei, cuiburi de rândunele și de cocoare pe lângă casele oamenilor. Nimic nu poate să-mi mângâie mai mult sufletul decât această frumusețe pusă de Dumnezeu în jurul nostru. Cum aș putea să n-o văd, să n-o admir, să nu-mi umplu sufletul de ea? Oare poate fi o bucurie mai mare?

Dar poate Patria începe de la cântecul de leagăn al mamei îngânat în dulcea noastră limbă românească? De la basmele cu Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene citite în nopțile lungi de iarnă? Mama-mi spunea că o altă limbă mai frumoasă nu avem, de aceea pentru că ea este o comoară, este aerul cu care respir, este izvorul cu apă cristalină. Am crescut cu acest grai binecuvântat de Dumnezeu. Fără el cine aș fi? A cui aș fi? Mult pătimita noastră limbă… Pândită de hoți la răscruci de drumuri, călcată în picioare de mai marii lumii, a rezistat și rezistă, pentru că drepți ne stau stejarii din Codrii Cosminului, pentru că cuvintele lui Ștefan răsună peste veacuri, pentru că «pentru ea la Putna clopot bate». Neliniștea mea o prefac în curaj și cred că nimeni, niciodată nu ne va putea-o fura. Uneori Dumnezeu ne aduce încercări, ne taie creanga de sub picioare, ca să ne arate că putem zbura, că suntem puternici, necătând la toate obstacolele vieții.

Sunt mândră de limba mea și de neamul meu cel românesc.

Dar poate… poate Patria începe de la oamenii simpli de la țară? Gospodarii satului, vrednicii români care prin muncă și-au croit existența. Frumoși la chip, dar și la suflet, sunt păstrătorii tradițiilor noastre populare și-și duc cu mândrie numele de român. Duminicile sau zilele de sărbători sunt o paradă a costumelor noastre naționale, care de care mai frumoase. Se păstrează ca lumina ochilor și se transmit din generație în generație.

Dintre acești vrednici plugari ai satului s-au ridicat și oameni care au îndrăgit mai mult ca alții cartea și și-au croit o altă soartă. Ne-au dus faima satului departe și au lăsat urme demne să le pomenim. Au rămas înscrise cu litere mari în analele timpului numele lui Vasile Levițchi și Vasile Tovarnițchi, intelectualii care au avut de spus și de realizat mai mult decât alții. Din numeroasele realizări ale renumitului nostru învățător și director vreau să amintesc doar de una: revenirea la grafia latină, haina firească a limbii noastre, și emoțiile de care erau cuprinși părinții când au început să le rotungească pe hârtie (și ei foști elevi ai liceului în care am onoarea să învăț acum). A fost un act de curaj și mare îndrăzneală într-o perioadă de timp destul de complicată pentru țara noastră. Vasile Levițchi ne-a cântat satul în versuri emoționante, iar poezia „Carapciu” este dorul și dragostea sa față de baștină, este sufletul său rămas aici, în căsuța de pe toloacă. Viața le-a fost zbucium, le-a fost luptă pentru realizarea visurilor și prea devreme au trecut la umbră de cruci. Alături de strămoși, ei ne sunt rădăcinile și avem datoria sfântă să nu-i uităm, să-i cinstim, căci, fără trecut, nu avem viitor.

Acum pot spune cu siguranță: Patria de aici începe, de la acest pământ stropit cu sângele strămoșilor noștri pe care ne-a fost hărăzit să ne naștem și să trăim, de la cuibul casei părintești unde răsună limba mea maternă, de la mândrii mei săteni, oameni harnici și cumsecade, de la înaintașii noștri, bărbații neamului nostru.  Nu poate fi o altă Patrie pentru mine mai scumpă și mai aproape de suflet. Nu pot s-o compar cu nimic în lume, așa cum nu pot să-mi compar părinții, graiul, neamul. Le-am primit de la Dumnezeu ca pe-o comoară și le port în suflet cât mi-a fi dat și mie să trăiesc pe acest pământ.

Scris de:

Gabriela Bănilean, localitatea Carapciu, regiunea Cernăuți, Ucraina