Circumstanțele istorice, numeroasele migrații și modificări ale granițelor, au făcut ca astăzi pe teritoriul Serbiei să trăiască o însemnată comunitate românească. Se apreciază că numai în Voivodina trăiesc în jur de 30.000 de români. În această provincie există localități în care românii trăiesc fie ca populație majoritară, fie ca populație minoritară. Unele localități din partea sârbească a Banatului, populate de români, se amintesc încă în secolele XIV-XV (Marcovăț, Voivodinț, Sălcița, Iablanca, Jamul Mic, Grebenaț, Coștei). În timpul stăpânirii turcești (1552-1716), o mare parte a populației românești se retrage din zona de câmpie în munți[1].

Istoricul Nicolae Tincu Velea (1814-1867) afirmă că în secolul al XVII-lea, din Oltenia trec în Banat în jur de 13.000 români. În această perioadă se amintesc localitățile: Cuvin, Mărghita, Deliblata, Doloave, Jamul Mic, Iancaid, Nicolinț, Ratișor, Torac, Uzdin, Seleuș, în care și astăzi trăiesc români. Migrațiile masive ale românilor încep însă după eliberarea de sub jugul turcesc (1716). Coboară din munții Banatului în căutarea pășunilor. Românii veniți din alte zone

(Transilvania, Banat, Oltenia) ajung în contact și cu alte popoare care trăiau în aceste părți (sârbi, maghiari, germani, slovaci, ruteni, etc.).

Românii din Banat au mai fost puși la o mare încercare atunci când a fost vorba despre păstrarea identității naționale. A fost aceasta în anul 1918. După terminarea Primului război mondial, românii din Banat au avut de suferit. Banatul a fost împărțit între România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor. A rămas un număr mare de localități cu populație românească în afara României, la fel cum și multe localități sârbești au rămas în afara granițelor patriei mame.

Perioada dominației turcești nu a fost deloc ușoară pentru populația din Vârșeț, implicit pentru românii de aici. Puținii români vârșețeni fug în munți, în localitățile din jurul Vârșețului situate pe deal, unde își caută un adăpost. Această populație a fost la limita supraviețuirii. Românii au trăit în case construite din paie și argilă. Se ocupau cu agricultura și creșterea animalelor. Unii modelau argila și astfel își câștigau existența[2].

Pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, preotul catolic Vuk Branko Pavle Branković își exprimă dorința de a aduce  în Vârșeț români care trăiau în localitățile apropiate, alături de sârbi și

maghiari. În jumătatea a doua a secolului al XVIII-lea încep colonizări masive ale românilor. Se amintesc în partea germană a orașului, trăind laolaltă cu maghiarii și sârbii. În timp ce nemții și ungurii aveau conducători proprii, sârbii și românii erau încă destul de dezorganizați.

Secolul al XIX-lea a însemnat o schimbare foarte mare în viața românilor din oraș. Începe redresarea autorităților religioase, se organizează o parohie ortodoxă română, se construiește o biserică. Institutul clerical sârbo-român, întemeiat în anul 1822, a fost o şcoală teologică superioară care funcţiona cu câte două secţii paralele, în limba sârbă şi limba română. Acest Institut funcţionează până în anul 1865, când este transferat la Caransebeş. Noi, cei care trăim în orașul Vârșeț suntem mândrii de faptul că elev și apoi profesor al acestei școli a fost Andrei Șaguna, mitropolitul Ardealului și mare personalitate românească.

În anul 1913 românii din Vârșeț își construiesc prima lor biserică. Ziua de 23 mai 1913, când a fost sfințită biserica românească din Vârșeț de către PS Episcop al Caransebeșului dr. Miron Cristea, poate fi considerată istorică pentru comunitatea românească din Banat. În ziua sfințirii bisericii din Vârșeț au avut loc grandioase manifestări, la care au participat mii de credincioși din satele din împrejurimile orașului, dar și din localități românești mai îndepărtate. Strada în care este situată biserica a fost presărată de lungi coloane de călăreți, de care cu boi, de fete și flăcăi îmbrăcați în costume naționale, dar și de persoane mai în vârstă, care doreau să fie prezente la acest moment și act istoric[3]. La sfințirea bisericii ortodoxe române din Vârșeț au luat parte personalități distinse alături de celebrul cor din Lugoj condus de compozitorul și dirijorul Ion Vidu. 

Perioada Banatului divizat de după Primul război mondial a adus cu ea un efort în plus pentru menținerea vatrei românești în Vârșeț. Forțele se consolidează și mai bine, iar numărul românilor din Vârșeț crește vizibil. Majorarea numărului românilor continuă și după Cel de al doilea război mondial, nu atât datorită natalității mari ci mai mult datorită venirii în oraș a românilor din aproape toate localitățile din Voivodina. Motivele au fost diverse, de la școlarizare în limba maternă și până la găsirea unui loc de muncă. Am putea spune că în Vârșeț cei mai mulți români nu sunt vârșețeni de origine ci ambasadori ai tuturor localităților românești din Banatul istoric.

Orașul Vârșeț prin instituțiile educaționale, culturale, religioase care viețuiesc aici, a fost, este și va fi centrul spiritualității românești din partea sârbească a Banatului, atâta timp cât va mai exista vatra acestei comunități dincolo de granițele patriei – mame. Existența școlilor românești, a liceului cu predare în limba română, a instituțiilor de învățământ superior, vegherea scaunului episcopal al Daciei Felix, Societatea Cultural – Artistică „Luceafărul”, fac din orașul Vârșeț un firesc centru viu al românilor din Serbia.

 

Scris de:

Fabian Aleksandru Činč, localitatea  Vršac, Serbia

 

[1] Mircea MĂRAN, Eufrozina GREONEANȚ, Eugen CINCI, Românii din Vârșeț, momente importante ale trecutului cultural, Editura Școlii de Înalte Studii Pentru Educatori  Mihailo Palov, Vârșeț, 2017, p. 6.

[2] Felix MILLEKER, Povjesnica slobodne kraljeve varoši Vršca…, p. 204.

[3] Graiul românesc, Panciova, nr. 25 din 29 iunie 1924.