M-am născut într-un sat micuț, dar frumos, așezat în umbra Carpaților, colorat cu mireasma codrului din valea Coșteiului și dorului. O regiune muntoasă a Banatului așa – zis sârbesc, care dă conținut peisajului câmpiei bănățene.

Din frageda copilărie am admirat portul bănățean românesc, specific Coșteiului, satului meu de baștină, obiceiurile tradiționale, poveștile și baladele locale care sunt nemuritoare precum râul Căraș și Carpații.

Colinele, văile, movilele și dealurile așezării mi-au fost amicul cu care împărtășeam micile secrete și jocurile copilărești sub cerul infinit de albastru. Râul Căraș are o semnificație aparte în viața cetățenilor cu povești zguduitoare și fascinante. Povestea lui continuă și azi,  precum apa care curge de secole și milenii, neîntrerupt, la vale.

Murmur nepieritor!

Eram și sunt în continuare o fire curioasă. Îmi plăcea mereu să ascult poveștile bunicilor referitor la obiceiurile vechi, uitate sau cum era viața de român pe timpurile de mult apuse. Crăciunul a fost o sărbătoare mare, iar mersul cu colindare prezenta ceva de nedescris și sacru… Învierea la Paște, avea farmecul ei , la care participa întreg satul. Zăpostitul este și nedeia localității, iar păsările în această zi mare de sărbătoare n-au venit la cuib! Jocurile copiilor, aveau o frumusețe aparte în spiritul timpului, cum au fost celebrele jocuri de mult uitate și pierdute în negura timpului:  Poaca, Cacica, Odaia și stâna sau Jocul ursului.

Aici la Coștei, limba română este la ea acasă. Toți locuitorii vorbesc, simt și respiră în prima limbă, iar muzica și cultura în ansamblu sunt două componente care se completează una pe alta în viața, ambientul și veșnicia satului bănățean – Coștei.

În peisajul mirific al Coșteiului, aproape toată lumea cântă. Țăranul pe holde, bătrânii la șezători sau la givan, copiii la școală și la cele două societăţi culturale Mihai Eminescu și Eminescu, în cadrul celor două formațiuni muzicale și orchestre, iar în împărăția codrului,  concertul păsărilor este maratonul anotimpurilor primăvara și vara, care începe la miez de noapte și continuă pe tot parcursul zilei. Ce poate fi mai frumos!

Cel mai mare număr de muzicieni, raportat la numărul populației din această parte a Banatului, are așezarea Coștei. Cântecul și muzica românească, aici la noi este ca mămăliga caldă, care înseamnă viață. Așa se justifică și explică de ce aproape toată lumea cântă.

Și oamenii, și natura, și cerul, și pământul…

Dragostea de muzică, de cântecul popular românesc am moștenit-o de la tata, frate și bunici. Mă pot mândri cu mai multe prezentări la festivalurile românilor din Serbia, manifestări culturale, emulații și sărbători populare și bineînțeles prestațiile foarte reușite la diverse manifestări culturale în țara mamă-România.

Coșteiul are pulsul lui, specific românesc, care s-a dezvoltat și format în scopul dezvoltării sentimentului de apartenență la o societate solidară, multilingvistică și multiculturală. Coșteiul pentru mine înseamnă poezie, cântec, dragoste, realizare, mulțumire sufletească și multe altele care îmi dă un imbold să merg mai departe, spre noi orizonturi, cu sens și direcție clară.

Oaza copilăriei mele, satul Coștei este locul în care am văzut lumina zilei, copilărit, casa mea părintească și locul care mă face nespus de fericită și mândră de apartenența românească. Localitatea Coștei este o baladă cântată de oameni, natură și pământ în limba română.

 

Scris de:

Estera Taicuna Teleagă, localitatea Coștei, Serbia