Mă numesc Anabela Cojocar, sunt elevă în clasa a III-a a Liceului Borislav Petrov Braca din Vârșeț, profil general în limba română. Provin din localitatea Nicolinț din Banatul Sârbesc. Satul meu Nicolinț, se află la distanța de 20 km depărtare de orașul Vârșeț, pe drumul European ce merge spre Belgrad. Este o localitate mică unde majoritatea locuitorilor sunt de origine română. După cum am învățat la școală, conform datelor istoricului vârșețean Felix Milecher, în anul 2004 satul a sărbătorit 600 de ani de atestare documentară. După documentele care datează din anul 1404, satul prima dată apare sub numele de Szent Miklos în sec. al XV-lea, Malo Kakovo în 1775, Nikolince în 1894, Temes Miklos în 1920, ca apoi în 1922 să primească denumirea de  Nicolinț. În prezent Nicolințul are aproximativ 900 de locuitori, are biserică care datează din anul 1917, cu două turnuri și o cupolă, fiind una dintre cele mai frumoase biserici din regiune, o școală primară cu opt clase, trei prăvălii, o brutărie și Poștă. În prezent are opt străzi dintre care una este principală.

De la bunici am aflat că satul pe vremuri, când ei au fost copii, a avut 3500 de locuitori. În școală au fost și câte 30 de elevi pe clasă. În prezent putem spune că în total la școală sunt aproximativ o sută de elevi. Învățământul se desfășoară în limba română iar limba oficială este limba sârbă. În această școală am petrecut opt ani de zile. Cei mai frumoși ani ai copilăriei. Aici am învățat să scriu, să citesc, am învățat toate obiectele de bază pentru viitor, am învățat ce e prietenia, aici am simțit primii fluturași și aici mi-am făcut prieteni pe viață.

Plimbându-mă prin sat, îmi dau seama câte case au rămas goale, chiar în unele locuri a rămas doar cărămida sau vreo ușă și fereastră ca semn că vreodată în acel loc a fost casă și strigăt de copii. Familiile au plecat la orașe sau în străinătate. Dintre cei plecați, puțini s-au întors. S-au mai păstrat și până astăzi unele case țărănești, cu stâlpi din cărămidă, cu holuri lungi  și cu ornamente tradiționale dar în ele nu mai trăiește nimeni. Bătrânii nu mai sunt, iar copiii și nepoții trăiesc în alte părți ale lumii.

Familia mea provine din Nicolinț și cu toții suntem români. Tatăl meu lucrează în sat iar mama face naveta Nicolinț-Vârșeț și după cum mi-au spus, niciodată nu s-au gândit să plece de la sat. Pentru mine, satul, înseamnă locul minunat pe care am pășit pentru prima oară, aici mi-am desfășurat jocurile vesele și nevinovate ale copilăriei, și am trăit din plin bucuriile.

Îmi place satul meu. Îmi place liniștea și toate bucuriile pe care mi le-a dat până în prezent. Un loc minunat și plin de viață, cu oameni gospodari, prietenoși și respectuoși. Aici soarele răsară mai blând și mai luminos. Stelele se pare că în fiecare noapte bucură inimile oamenilor cu miraculoasele spectacole de luminițe. Doar aici cântecele păsărilor ți se vor întipări în minte pentru întreaga viață. Nu departe de sat se află o pădure frumoasă, cu multe specii de plante și copaci ca fagul, mesteacănul, plopul, stejarul, ulmul, frasinul, teiul,. Aici, primăvara domnește liniștea și bucuria naturii. Îmi place să fac plimbare prin pădure. Cântecul păsărilor te ademenesc, parfumul florilor te îmbată iar liniștea îți cuprinde sufletul.

Anotimpurile, se pare, au altă culoare la sat. Toamna, străzile sunt pline de alaiul copiilor care folosesc și ultima zi plină de soare ca să facă o plimbare sau să meargă la terenul sportiv. Frunzele multicolore și tractoarele care trec rapid pe străzi ne spun că munca de toamnă e spre sfârșit. Odată cu sosirea lunii decembrie, sosesc și sărbătorile.  Obiceiurile și tradițiile românilor de pe aceste meleaguri mă fascinează de fiecare dată . Îmi plac sărbătorile la sat, mai ales Crăciunul și Anul Nou. Sunt minunate. Colindatul de la Ajunul Crăciunului este un obicei străvechi, păstrat din moși strămoși până în zilele noastre. Colindul este tradiția noastră spirituală de neprețuit pentru că colindătorii transmit  veste de la Dumnezeu despre nașterea lui Isus Cristos. Ne adunăm cu toții să ascultăm colinde. Se dau dulciuri, nuci, cârnați și bani. Se zice că așa e bine. Colindătorii trebuie să primească cadouri ca să avem un an plin de belșug. Atmosfera din întreaga casă este plină de sărbătoare! Așteptarea lui Moș Crăciun și a cadourile pe care acesta le lasă sub brad, ni se pare în fiecare an fără sfârșit. Se pare că timpul nu mai trece. Când eram mai mică, am și adormit așteptând. Cadourile se deschid în dimineața de Crăciun.  Deschiderea cadourilor bucură pe fiecare membru al familiei. În fața fiecărei case se fac lumini unde familii întregi se adună în jurul luminilor pentru a povesti, a gusta țuică caldă și cârnați. Acesta este satul. O atmosferă care nu are preț!

Primăvara, totul înverzește. Se întoarce ciripitul păsărilor, munca țăranilor și alaiul copiilor care te fac să nu mai pleci din sat. Vara are farmecul ei. Măcar că suntem puțini, totul este fermecător și prin cuvinte nu se poate explica. Emoțiile acelea trebuie trăite, dar le trăiești dacă ești la sat.

Spun bătrânii că niciunde nu e mai bine ca acasă,  și așa este, niciunde nu e mai frumos și mai liniștitor ca în satul în care m-am născut și am crescut, unde am simțit cu adevărat vacanța de vară, ori sărbătorile de iarnă. Dragostea bunicilor îmi încântă sufletul cu cele mai minunate povești. Deseori mă miră faptul cu câtă răbdare și blândețe îmi răspund la multele întrebări pe care le pun. Sfaturile bune ce mi le dau, nu le voi uita.

Noi în familie suntem două surori și nu putem să știm în care parte a globului ne duce viața, dar trebuie să ne amintim că există un sat care ne așteaptă să revenim. Acest sat, Nicolinț, este locul sfânt al copilăriei noastre,  unde ne bucurăm împreună cu cei dragi de acasă, dar mai ales să nu uităm niciodată de unde am plecat.

Pot spune întotdeauna: „Toate drumurile duc spre tine, dragul meu sat!”

Scris de:

Cojocar Anabela, localitatea Vârșeț, Serbia

 

ANEXA

Strada principală

Școala „2. Octombrie”

Biserica ortodoxă