“Aici, e locul meu sub soare,

Aici, în satul românesc,

Aici, alin tot ce mă doare,

Aici, eu vreau ca să trăiesc !”

O dragoste fără limite, o bucurie imensă și un gând cald, îmi inundă sufletul atunci când vorbesc despre ținutul meu natal. Văd străzile copilăriei , pajiștile dimprejurul satului ,văd câmpiile cu porumb și spicele de grâu.  Aici îmi este leagănul de dor, aici îmi găsesc liniștea si siguranța. El este colțul meu de rai.

M-am născut în Nicolinț. Banatul de Sud, Serbia, la doar 40 de kilometri distanță de Patria mamă – România. Nicolințul datează din secolul al XV-lea iar prima denumire era Szent-Mikloș. Din moși-strămoși pe aceste meleaguri au trăit românii. Primele cântece de leagăn le-am auzit in limba română si primele cuvinte le-am rostit tot în acest grai melodios.

Generații întregi de nicolinceni participau și mai participă la diverse serbări si festivaluri care se organizează fie in Nicolinț ,sau în alte localități cu săteni români, ne arată că graiul matern trebuie păstrat si cultivat cu sfințenie.

Încă din vremurile de demult, nicolincenii au avut o dragoste față de muzică si dansul românesc. Doinele noastre românești sunt fredonate cu drag și răsplătite cu aplauze puternice la toate manifestările culturale.

Și eu  îmi cânt cu drag bucuriile și necazurile. Preferatele mele cântece sunt “De ce inima mă doare”, “Mândră mis că-s bănățană”, “În Banat la mine acasă” etc. Particip cu regularitate la “Festivalul Copiilor” atât ca solistă vocală cât și cu grupul de dansatori. Port cu mândrie ia românească și costumul popular nicolincean, iar bunica mea are grijă ca de fiecare dată să îmi pregătească una nouă.

Acest port deși este folosit doar la manifestările culturale, ne pornește nostalgia vremurilor trecute si reprezintă o adevărată operă de artă.

Hora românească, pe care o întindem de fiecare dată la praznicul satului Sf.Gheorghe este admirată mai ales de trecătorii care fac un scurt popas și pentru a vizita frumoasa biserică din Nicolinț.

Prima biserică cunoscută a fost construită in anul 1773. De la ea a rămas doar o cruce de lemn, iar în locul ei, azi ne mândrim cu actuala biserică, care nu reprezintă doar un loc de rugăciune ci și o exprimare culturală si o identitate națională. Bineînțeles că, fiind români, ne-am născut creștini ortodocși.

Când vorbesc de Nicolinț nu pot să nu menționez școala primară cu opt clase.

Este izvorul nesecat de sfaturi bune şi gânduri frumoase care ne îndeamnă spre un viitor mai bun. Pe holurile ei se aude dulcea limbă românească. Aceasta reprezintă principalul lanț care ne ține împreună mai ales pe noi românii din afara țării mame.

Știu că nu contează dacă soarta mă va duce departe de satul meu, voi purta in suflet fiecare pietricică de pe străzile copilăriei, fiecare floare, streașina casei părintești. Va lumina veșnic în sufletul meu ca și steaua lui Eminescu.

 

Scris de:

Angela Pașca, localitatea Nicolinț, Serbia