Am avut fericitul privilegiu să fiu născută într-un sat din zona de codru a Banatului sârbesc, într-o așezare renumită, cu o tradiție culturală, plină de istorie milenară și veche, precum Carpații seculari. Satul meu Coștei, care se găsește la frontieră cu țara Mamă, de care ne desparte doar linia graniței artificiale, deoarece în noi pulsează același suflet, vibrație și inimă, aici și dincolo de graniță. Noi, simțim, iubim și trăim românește. Granița a rămas o simplă linie închipuită pe hartă!
De când am deschis ochii am auzit dulcea noastră limbă românească, cu care mama mă legăna și adormea cu cântecul de leagăn ,,Dormi copile drag“ sau graiul dulce bănățean în care îmi povestea de „Făt-Frumos” și ,,Prâslea cel voinic“ și în care mă învăța să fiu româncă cumințică, harnică și corectă. Emoțiile vieții pot spune, le-am avut atunci, când pentru prima dată am urcat pe scena din Coșteiul meu, costumată cu mare grijă de mama în minunatul, inegalabilul și unicul nostru port popular românesc și am simțit cum îmi saltă inima de bucurie că voi cânta, voi recita și voi dansa românește. O bucurie totală și de nedescris.
Colindând dealurile, munții și meleagurile Coșteiului, priveam deseori satele învecinate, iar părinții mi-au elucidat în timp că de cealaltă parte a râului Căraș e țara Mamă-România. De mică nu am prea înțeles de ce nu pot colinda și cuceri liber colinele și câmpiile visului copilăresc, ce este granița, de ce ne desparte…De ce când trec puntea Cărașului, există pietre albe și inscripţii, unde nu am acces. Ca fiecare copil curios am vrut să descopăr și meleagurile acelea, care într-un fel erau de necucerit, dar atât de mult dorite. Admiram, meditam, iar în gând încercam să construiesc imaginea completă și idilică a peisajului fascinant de dincolo de granițe și munți. Crescând, am învățat istorie și geografie, am învățat că există țări, granițe, popoare…atunci am descoperit că aparțin filonului românesc care există pretutindeni, dar trăiesc în altă țară. A fost și a rămas o realitate crudă cu care toți ne-am obișnuit și acceptat situația, simțindu-ne niște copii înfiați, pierduți în împărăția munților la începutul Carpaților, ducând dorul nepotolit de mama pe care nu am uitat-o niciodată.
Despre satul meu fruntaș, glia mea de baștină, există o maximă cu mesaj puternic : “Tot Coșceiu-i fruncea!”și eu am încercat să răspund acestei provocări, să dau curs, continuitate și să contribui la păstrarea și afirmarea acestei expresii. Oriunde m-am prezentat, m-am străduit să ating cele mai înalte culmi, păstrând cu sfințenie, ca o poruncă sfântă-graiul, portul și obiceiurile vechi, care reprezintă temelia întregii noastre națiuni române și principalul argument al rațiunii de-a exista în multiculturalitatea voivodineană. Totuși regret, că în sat avem tot mai puțini locuitori și din păcate, unele obiceiuri s-au pierdut, altele s-au modificat și adaptat noilor cerințe. Cu greu și cu mare durere o spun-satele noastre se sting încetul cu încetul…Focarele de răspândire ale culturii, obiceiurile și tradițiile, satele noastre românești din Serbia trebuie sprijinite pentru a avea un viitor mai bun în spirit românesc.
În momentul de față am fost nevoită să plec pentru școlarizare la oraș, dar copilăria petrecută în satul meu frumos, în care am învățat că inima îmi bate în limba română, oriunde mă va duce soarta nu o voi uita și voi fi mândră de satul meu și de naţiunea română. Așadar, vorbiți, iubiți și trăiți românește oriunde vă veți afla! Păstrați, fiți mândri și nu lăsați să piară ceea ce avem mai sfânt și drag sub bolta cerului în infinitul albastrului – LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ.
Scris de:
Alexandra Georgiana Maleta, localitatea Coștei, Serbia
