Tot omul are baștina sa, acel colțișor de rai, purtat în adâncul inimii. Pentru mine baștina mea este satul meu natal, locul unde m-am născut, unde îmi petrec copilăria împreună cu familia mea. Mult îmi iubesc sătucul meu drag. Borisovca – sat frumos, așezat pe malul lacului Sasâc. Multe sate sunt în jur, dar nici unul nu are frumusețea satului meu. Fermecătoare e Borisovca și vara, când se coc cireșele, și iarna când casele stau ascunse sub cușmele albe și moi de zăpadă.
„Dragu mi-i și mult mi-i drag să trăiesc pe-acest meleag” (сântec popular)
Borisovca e un sat vechi, unicul sat românesc din comunitatea Tatarbunar, care își are legenda sa. Cică, denumirea satului a provenit de la numele unui păstor Boris, care a venit cândva să-și pască turma de oi pe pământurile noastre. Aici a găsit pășuni bogate și apă pentru oițe. Cu timpul și-a construit o casă, și-a adus familia. Apoi au apărut și alte familii. Pe malul lacului Sasâc s-a format un sătuc cu numele Borisovca. Această legendă mi-a povestit-o bunica, când era încă în viață. De la ea am auzit multe povești, cântece, istorii despre satul nostru. Îmi amintesc cu drag serile lungi de iarnă petrecute la bunica. Afară viscolea, dar în casă era cald, pe masă aburea pâinea coaptă de bunica, rumenă ca obrajii fierbinți ai soarelui. Eu cu surorile mele mai mari stăteam la gura sobei, mâncam pâinică fierbinte și ascultam cântecele bunicii. Tare îi mai plăcea să cânte. Ce veselie mai era, când se aduna tot neamul nostru la bunica în zi de sărbătoare… Nu mai este bunica, dar suntem noi, nepoții ei, mai trăiesc cântecele ei melodioase „Bădiță cu ochi căprui”, „Fa Marie cu bariz”.
Tot iarna, la bunica, în seara sărbătorii Sfântului Andrei, surorile mele mai mari se „vrăjeau”: aruncau papucii prin ogradă, alegeau boabe, aruncau gogoși la câine, iar eu, o puștoaică de vreo cinci anișori, alergam în jurul lor să mă „vrăjească” și pe mine. Nu mă „vrăjeau”, spuneau că încă-s mică și alergam la bunica plângând. Bunica mă mângâia cu câteva nuci, mere, dulciuri, îmi cânta ceva și uitam de „vrăji”. Ne mai povestea bunica diferite istorii, auzite de la a ei bunică. Așa am aflat despre sanatoriul cu glod lecuitor, care era cândva în satul nostru, astăzi este numai clădirea veche în care se află brutăria satului. Aici, la băile lecuitoare, veneau oameni din întreaga Basarabie, din Romania, din Bulgaria. Pe ulițele satului mergeau cucoane, în rochii lungi, albe, cu umbrele de soare, la braț cu boierii, așa ca în filmele vechi. Astăzi sanatoriul nu mai este, apa lacului nu mai e lecuitoare, e apă stătătoare, murdară. Dar, satul Borisovca nu și-a pierdut farmecul de cândva. Numai ce case frumoase, arătoase, moderne avem în sat! Străzile satului se scaldă în verdeața copacilor și a florilor, ogrăzile gospodarilor sunt îngrijite. Avem și noi, copiii, un lucru al nostru: sâmbăta măturăm ograda și facem curat la uliță.
Nu pot să trec cu vederea și biserica Sfintei Parascheva din sat, pentru ca în zilele de sărbătoare, duminicile merg la biserică cu mama, cu surorile mai mari. Lângă biserică se află școala. Cum să nu spun ceva și despre ea? Aici am învățat să citesc, aici ciugulesc de pe paginile manualelor cunoștințe noi, aici am prieteni, colegi de clasă, aici învăț în cea mai frumoasă clasă din școală – clasa de limbă română. Mă mândresc cu școala mea, mă mândresc cu consătenii mei harnici, care știu să muncească, dar și să se veselească.
Cu mare părere de rău, mai mult de jumătate de an, nu se mai aud chiuind flăcăii în sat pe la nunți, nu se mai organizează concerte la casa de cultură din sat, nu mai lucrează grădinița de copii… În țară e război… Cum se lasă întunericul satul își astupă ferestrele, își ascunde lumina și se lasă peste el o liniște adâncă, înspăimântătoare. Nu, noi nu am vrut război! Noi vrem Pace! Noi vrem soare, liniște, zâmbet, veselie. Noi credem în armata noastră, care ne apără somnul dulce, suntem recunoscători tuturor țărilor, care ajută armatei noastre să țină piept urgiei. Noi așteptăm tații, frații să se întoarcă de la război. Noi credem într-un viitor pașnic și luminos al țării noastre.
Sătucul meu drag, sătuc cu tradiții și obiceiuri strămoșești, sătuc, care a dăruit lumii personalități celebre, sunt mândră de tine. Mă voi strădui să trăiești, să înflorești și cum pot te fac mai verde, mai frumos. Sădesc împreună cu colegii copaci, flori, curățim teritoriul în jurul școlii, în parcul din sat, pe străzi. Mult mi-i drag al meu meleag, scăldat în razele soarelui vara, stropit de ploile ciobănești toamna. Și vreau să spun că port în inima mea un bobocel de floare al dragostei pentru sătucul meu, sunt convinsă, că această dragoste o voi purta-o mereu și, pe unde nu mă va purta soarta, voi reveni cu drag la sătucul meu, la Borisovca mea.
Scris de:
Barbu Ana, localitatea Borisovca, regiunea Odesa, Ucraina.
