«PATRIA NU SE VINDE CU NICI UN PREȚ!»

 (Gheorghe Mihailiuc)

La baștină, în satul meu natal,

Cunosc și cea mai mică pietricică

Și păsările ”Ziua bună”-mi dau,

Mi se închină orice floricică.

De câte ori eu mă întorc acasă,

Mă-ntâmpină pădurea de pe deal

Și râul cel din vale mă invită

”Ia, vino, dragă, și pe al meu mal”!

(Darina Postevka)

Situată la o distanță de 14 km de România, localitatea Dimca te îmbrațișează cu farmecul ei deosebit. Este vorba nu numai de peisajele ei naturale, ci și de oamenii ce gândesc și respiră românește.

Primele amintiri scrise despre satul Dimca le avem din anul 1446. Pe atunci Bucovina făcea parte din Țara Moldovei. La 6 iunie 1446 domnitorul Moldovei, Ștefan Vodă, a semnat o gramotă în care era notat că Domnia Sa dăruiește satul Trestianeț Mănăstirii Neamț. La sfârșitul secolului al ХV-a denumirea satului se schimbă în Trestiana. Se spune că această denumire provine de la trestia care crește, din abundență, pe ambele maluri ale râului Cotovăț, situat la marginea satului.

Între anii 1775 și 1918 Bucovina se află în componența Imperiului Austriac. În această perioadă satul nostru apare sub denumirea actuală – Dimca. Și această denumire este legată de râul Cotovăț, mai bine zis de la ceața care adeseori o putem vedea deasupra râului (dâm, din limba ucraineană, înseamnă fum).

Între anii 1918 și 1944 Bucovina de Nord revine în componența României. Ca apoi, până în anul 1991, să se afle sub ocupația URSS. În prezent sătișorul meu natal se dezvoltă și înflorește în componența statului independent, integru și suveran Ucraina.

Satul Dimca are modeste, dar în același timp, vechi tradiţii literare. Între anii 1889-1891 aici a trăit şi a creat celebrele sale opere vestita scriitoare ucraineană O.Kobâleansca. Mai târziu, la 30 iunie 1912 la noi în sat s-a născut marele poet român Neculae Roşca, tatăl său Leon Roşca fiind parohul câtorva sate bucovinene.

La 13 martie 1925 aici  a văzut lumina zilei Gheorghe Mihailiuc. Părinţii lui Gheorghe,  Ion şi Maria Mihailiuc, au fost nişte ţărani înstăriţi, cu frumoase tradiţii duhovniceşti şi cărturăreşti. Am rămas uimită când fiica sa – Elena mi-a prezentat buletinele de identitate ale bunicilor ei, eliberate de primăria Mihuceni în anul 1944, în perioada  când Bucovina de Nord era parte componentă a României. Părinţii au altoit în sufletul micuţului Gheorghe aşa sentimente ca: omenia, onoarea, cinstea, corectitudinea şi, nu în ultimul rând, dragostea faţă de carte.

Setea faţă de cunoştinţe şi focul dragostei pentru limba şi literatura  maternă îi zbuciumau mereu sufletul. Ca urmare, el a ales profesia de dascăl. Încă din tinereţe, Gheorghe Mihailiuc nu a putut accepta ideologia marxist-leninistă și avea curajul să vorbească deschis pe această temă. Nu întâmplător, valurile vieţii l-au purtat dintr-o școală în alta. Însă fiind o personalitate multilateral dezvoltată, cu o cultură înaltă, cu un spirit al dreptăţii şi tovărăşiei puternic dezvoltat, fiind un pedagog, care, mai presus decât orice, punea dragostea faţă de copii, neuitând de cerinţe, el a fost primit cu braţele deschise peste tot: colegii îl preţuiau după merite, părinții îl stimau, iar copiii îl iubeau. Despre lecţiile petrecute de domnul profesor, foştii lui elevi îşi amintesc cu căldură, până în prezent, îndeosebi despre critica „mascată” adusă regimului sovietic la lecţiile de limbă şi literatură moldovenească.

Activitatea pedagogică o îmbină la perfecţie cu cea literară şi cu cea de artist amator. El era nelipsit de la sărbătorile neamului, de la sărbătorile cântecului şi dansului popular. Dumnealui a stat mereu la straja obiceiurilor şi tradiţiilor populare românești. Această „privighetoare” a cântecului nu s-a alăturat la corul  „căntătorilor de serenade” față de regimul existent, nici regimul nu prea l-a apreciat după merite. Dumnealui considera că adevărata menţiune sunt cunoştinţele elevilor, dragostea lor, precum respectul din partea părinţilor şi a consătenilor. Acesta a fost profesorul Gherghe Mihailiuc: aşa a fost, aşa îl ştim, aşa va rămâne pe veci în memoria consătenilor săi.

Paralel cu activitatea pedagogică, domnul profesor a desfăşurat şi o activitate fructuoasă pe tărâmul literaturii: dumnealui a publicat sute de articole şi poezii în presa periodică. Însă majoritatea creaţiilor sale au rămas în manuscris timp de peste 40 de ani. Gândirea sa fără ascunzişuri i-a provocat multe necazuri în viaţă. Fostul regim i-a îngrădit posibilităţile de publicare. Dar, totuşi, pasiunea neînduplecată nu-i dădea răgaz, l-a îndemnat să scrie pe furiş. Dumnealui manifesta o atitudine critică faţă de sine şi faţă de alţii. În toate a cerut de la viaţă desăvârşire. În mod neobişnuit îl preocupau problemele morale. Citind atent versurile domniei sale, vom descoperi idealurile ce l-au însoţit şi pentru care a luptat o viaţă întreagă. Adevărul, dreptatea, moralul şi alte le găsim în versurile sale peste tot.

Fiica sa,  Elena, păstrează manuscrisul  cu poeziile tatălui său – un catalog şcolar de prin anii 60. Ne-a atras atenţia în mod deosebit, inscripţia făcută de poet pe coperta catalogului „Patria nu se vinde cu nici un preţ!” Nu credem că greşim dacă am spune că aceste cuvinte pot fi considerate drept „motto” a întregii sale vieţi.

Abia în anul 2004, cu sprijinul material al primăriei din Crasna şi al Vămii Vadul Siret, precum şi cu ajutorul CIE Dimca în seria de carte „Bibliotecă”, „Arboroasa”, vede lumina tiparului prima culegere de versuri şi proză „Dincolo de cuvintele rostite”. În anul 2005, cu sprijinul foştilor elevi ai domnului profesor, a văzut lumina tiparului a doua culegere  de versuri „Refluxuri”. Urmează a treia culegere, tipărită în anul 2006 – „Pe cer o altă stea” şi la sfârşitul anului 2007, la editura „ Zelena Bucovina”din Cernăuţi a fost tipărită a patra culegere de versuri întitulată „Prin talia clepsidrei”. Aceasta este ultima culegere de versuri tipărită în timpul vieţii poetului. Poetul parcă simţea apropierea sfârşitului. Ultimele versuri din această culegere ne-au zguduit puternic:       „Din codru rupi o rămurea,

„Ce-i pasă codrului de ea,

 Ce-i pasă unei lumi întregi

De moartea mea!”

           

(G. Coșbuc)

Peste un an şi ceva, Gheorghe Mihailiuc s-a stins din viaţă. A cincea culegere ”Scrieri alese” a apărut după trecerea poetului în Eternitate. Mihailiuc Gheorghe este mândria satului nostru. Noi suntem siguri că numele domniei sale va fi scris cu litere de aur în istoria literaturii române a ţinutului natal. Primind educaţie şi învăţătură încă din perioada interbelică, dumnealui a fost drept exemplu al intelectualului român din Bucovina de Nord şi în perioada comunistă. Domnul Mihailiuc a avut o ţinută exemplară şi o exprimare ireproşabilă în limba română pe care o cânta cu deosebită mândrie, atribuindu-i valori dumnezeieşti, după cum şi merită pe bună dreptate limba maternă a unui popor.

Nu poate fi trecut cu vederea faptul că Gheorghe Mihailiuc a avut de suferit nu zile, ci zeci de ani la rând pentru simplul motiv că şi-a iubit nu cu vorba, ci cu fapta şi sufletul coloana vertebrală a naţiunii – limba pe care s-a sprijinit fără încetare. De aceea a şi ieşit mereu învingător, fie că numai spiritual, ceea ce pentru unii e puţin, dar pentru domnia sa a însemnat mai totul. Poetul şi-a iubit la infinit ţinutul natal.

În prezent, strada pe care locuiește poetul îi poartă numele, iar la casa-muzeu a scriitoarei ucrainene O. Kobâleansca s-a deschis o nouă expoziţie cu lucrurile personale precum şi operele poetului, deoarece pe bolta literară a Bucovinei de Nord a mai apărut o stea, care luceşte puternic – steaua cu numele consăteanului nostru Mihailiuc Gheorghe.

În limba mea ascult cântarea rândunicii

Și murmuitul blândului izvor.

În limba mea mă simt mai fericită

Și înțeleg deplin cuvântul ”DOR”.

(Darina Postevka)

Scris de:

Postevka Laura, localitatea Dimca, raionul Adâncata, regiunea Cernăuți, Ucraina