Sub aripa unei păduri frumoase, străjuit de patru dealuri înalte, se întinde satul meu natal, Probotești. Cât de minunat este satul îmbrăcat în verdele-crud al primăverii sau în straiele multicolore ale toamnei! Cât farmec și bucurie aduc colindele ce mai răsună la Crăciun și jocul căiuților în noaptea dintre ani! Dar parcă se poate compara cu ceva frumusețea costumelor noastre populare?!

Probotești este satul, unde s-au născut părinții și bunicii mei, este locul copilăriei mele. De câte ori m-am aflat departe de casă, călătorind cu familia sau fiind la odihnă, întotdeauna mi-a fost dor de el, de acest colțișor de rai!

Probotești este un vechi sat românesc din ținutul Herța, regiunea Cernăuți, situat de-a lungul frontierei ucraineano-române. Este o localitate cu un destin tragic. Granița trasată în anul 1944 a trecut prin inima satului și l-a împărțit în două. O parte a rămas în România, iar alta în afara ei. De atunci satul meu are numai o jumătate de inimă, așa cum avea Voinicul Florilor din basmul „Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana”.

Într-un document din anul 1549, se amintește pentru prima dată despre satul Pobrătești, care aparținea mănăstirii Pobrata. Peste ani, mănăstirea a început să se numească Probota, iar satul meu – Probotești. De-a lungul timpului, multe evenimente s-au perindat pe aceste meleaguri. Multe sunt uitate pentru totdeauna, despre cele mai importante, însă, ne vorbesc zidirile, care se mai păstrează și azi.

În centrul satului se înalță o frumoasă biserică, construită în anul 1872 în locul celei de lemn, care era prea mică pentru numărul credincioșilor, ce se adunau în ea. Alături de biserică a fost construită o cruce monumentală, pe care sunt scrise numele proboteștenilor căzuți în primul și al Doilea Război Mondial, precum și a celor ce nu s-au întors din lagăre și închisori. Peste drum de biserică se mai păstrează încă clădirea primei școli, care și-a deschis larg ușile în toamna anului 1898, iar azi aici este muzeul satului. Alături, a fost construită o altă școală frumoasă și modernă. Școala și Biserica stau față în față la Probotești și joacă cel mai important rol în viața satului. În vecinătate cu ele se află căminul cultural, care nu este altceva decât o construcție renovată. Cu mai bine de un secol în urmă, aici se afla Casa de Sfat și Banca Populară ,,Înaintarea”.

În primele decenii ale secolului trecut, satul nostru era unul dintre cele mai înfloritoare sate ale județului Dorohoi. Avea Casă de Sfat, Bancă Populară, biserică, școală, cooperativă, cinematograf. Toate acestea se datorau în mare măsură neobositului paroh Nicolae Sandovici, care o jumătate de veac a fost înima tuturor activităților și a transformat satul său într-un sat de frunte. Pe acele timpuri satului Probotești i se mai spunea „satul părintelui Niculai”.

Cicatrizându-se după multe încercări, satul a început să se schimbe. În văi și pe coastele mai puțin abrupte ale dealurilor s-au construit case noi și spațioase. Copiii satului au îmbrățișat diferite profesii, au devenit oameni de vază, făcând onoare locului unde s-au născut. Bunăstarea a început să găzduiască în fiecare familie și viața să clocotească din plin.

Astăzi sunt foarte tristă când privesc la casele vecinilor mei, în care nu se mai aprinde lumina odată cu lăsarea serii. În multe curți domnesc liniștea și pustiul. Mulți dintre colegii mei sunt plecați în străinătate. Refugiul a luat locul bunăstării și siguranței. Războiul e de vină că oamenii și-au părăsit casele, pornind pe căi străine și necunoscute. Este un adevăr foarte crud!

Visează bătrânul sat să fie pace, să se întoarcă la sânu-i copiii rătăciți prin lume și să devină iar un sat mare și înfloritor. Iar noi, generația de azi, să-i ducem faima în lume și să fim mândri că suntem urmașii strămoșilor noștri!

Scris de:

Sofia Tutunaru, localitatea Probotești, raion Herța, regiunea Cernăuți, Ucraina