Am văzut lumina zilei într-un frumos sat românesc de pe valea Siretului. Aici mi-i casa părintească, locul cald și luminos unde mă așteaptă de fiecare dată cele mai scumpe ființe din viața mea. Aici primăverile mă cheamă la fragi și mirositoare flori, aici verile mă ademenesc să gust din cireșile vecinilor ori să uit de timp în apa râului, toamnele îmi umple buzunarele cu mere și nuci, iar iernile… iernile sunt pentru visuri și povești. E plaiul meu natal, locul cel mai scump din lume. Am cunoscut și alte locuri frumoase, muzee, biserici și mănăstiri ca niște bijuterii; m-am scăldat în apele Mării Negre, am văzut peisaje minunate, dar, de câte ori mă întorc acasă, mă cuprinde un sentiment de bucurie și duioșie. Acasă…
Sunt fericit că trăiesc aici. Din pragul casei părintești văd falnicii Carpați, de pe care curg la vale doinele, se înduioșează și pietrele neclintite. Stau așa măreți de secole, străjuind hotarele sfinte ale țării noastre. Când eram mai mic, părinții îmi povesteau că ei se duc spre Putna lui Ștefan cel Mare și mai departe. Mare îmi era curiozitatea. Acum pot spune că i-am văzut de aproape. Și locul de odihnă veșnică al neîntrecutului nostru domnitor l-am văzut. Locuri sfinte unde vorbește istoria. Dar munții? Munții ne unesc într-o horă a vieții, căci avem același neam și vorbim aceeași limbă, limba păstorului din „Miorița”, limba „Luceafărului” eminescian.
Icoana Carpaților îmi este în față, iar la poalele lui șerpuiește, tot de secole, Siretul, râul care și-a pornit apele din creierul acestor munți și le duce liniștit la vale până-n Dunărea albastră. Trec în fugă lunca cu arinii bătrâni și îngândurați. Mă așez pe mal. E bine și răcoare. Mă uit la apa liniștită, iar gândurile mă poartă în altă parte… Poate l-a trecut desculț și „pribeagul poet”, căci ne-a colindat meleagul”, vorba consăteanului Vasile Levițchi. Și bardului de la Mircești i-au încolțit frumoasele versuri pe malul Siretului. Dar Vasile Levițchi? Ne-a înveșnicit satul în poezia sa „Carapciu” și în multe altele, căci de aici și-a tras seva. Poposea la umbra arinilor din luncă, trecea cu pasul domol pe toloaca din sat când revenea la casa părintească. Arinii se topesc în aduceri-aminte, iar modesta lui căsuță îl așteaptă și acum.
Sunt mândru că trăiesc aici. Calc desculț pământul arat. Îi simt mirosul și căldura. Acest pământ ne hrănește, ne răsplătește cu roade frumoase, pentru că-l muncim. Sunt deprins cu munca de mic. În acest pământ ne sunt și rădăcinile, moșii și strămoșii care au știut din plin ce este greul și necazul, care au plătit cu propriile vieți prețul libertății. Dar pământul a vrut să-și răsplătească fiii – a rodit și mai mult în ciuda tuturor greutăților. A rezistat cum rezistă Carpații, a rodit, pentru că setea i-a potolit-o Siretul. Sunt recunoscător înaintașilor noștri că trăiesc aici.
Cum aș putea să-mi părăsesc meleagul? Se spune că Dumnezeu nu ne dă niciodată ce vrem, dar ne dă întotdeauna ce ne trebuie. M-a așezat aici, lângă cei mai buni părinți din lume, mă bucur de viață, de ceea ce am și mă rog la Dumnezeu să nu-mi ieie nimic din ceea ce mi-a dat. Să fie cerul senin deasupra noastră, să crească florile, să cânte privighetorile și să zâmbească mamele. Îmi este de ajuns până mă voi ridica și eu să-i pot răsplăti pe cei dragi sufletului pentru dragostea lor necondiționată, pentru risipa de lumină, bunătate și căldură. Să pot aduce modestul meu prinos la înflorirea satului natal, la păstrarea valorilor sale, prosperitatea consătenilor mei dragi, adevărați păstori ai tradițiilor noastre populare, ai limbii noastre românești.
Scris de:
Vitalie Levciuc, sat Carapciu, regiunea Cernăuți, Ucraina
