Istoricul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române și rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, critică dur – și pe bună dreptate – clasa politică românească în legătură cu situația deplorabilă a românilor din Ucraina, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Grecia etc. Interviu realizat de Florian Saiu și Mihai Floroiu publicat în februarie 2020, în Evenimentul Istoric.
Mihai Floroiu, Florin Saiu: Românii din Ucraina sunt conștienți de faptul că se află într-un moment de răscruce a istoriei și că desființarea sistemului de învățământ în limba maternă este un act ireversibil. Din aceste considerente, etnicii români sunt în așteptarea unor acțiuni (concrete) diplomatice, politice, culturale din partea statului român. Ce face și ce ar putea să facă Statul Român și Academia Română pentru românii din Ucraina?
Ioan-Aurel Pop: Academia Română nu poate să facă foarte mult, fiindcă nu are statut juridic internațional, dar statul român ar putea să facă multe. Noi avem în preajmă exemplul unui stat – Ungaria – care a obținut pentru minoritatea maghiară din statele vecine și, mai ales, din România, drepturi care sunt de neimaginat în alte părți, unele dintre ele fiind demne de a fi numite privilegii. 
Vă dau numai un exemplu: un student care învață în ungurește la UBB (n.r. – Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca) primește anual, din partea statului, prin buget, de două ori mai mulți bani decât primește un student care învață în românește! Un maghiar din România poate urma toate cele trei cicluri (licență, masterat și doctorat) în limba sa maternă, la foarte multe discipline. Evident, nu se poate face o grupă de studiu cu doi-trei studenți maghiari (nu poți plăti 20 de profesori pentru doi studenți), dar cu zece sau chiar mai puțini de zece (românii mai închid ochii, când e vorba de a ajuta să se facă binele), da! Statul român are obligația sa-i apere, susțină și promoveze pe toți etnicii români de oriunde. Din păcate, acest lucru nu se întâmplă cum ar trebui, nici în Ucraina, nici pe Valea Timocului, nici în Bulgaria, nici în Grecia etc. Explicațiile și motivațiile sunt puerile. Vă dau un exemplu de neputință și nevoință a statului nostru: de peste două decenii, românii din partea de nord a Maramureșului (aflată acum în Ucraina), care mai trăiesc în circa 10-12 sate cer să primească și ei (o parte dintre ei) cetățenie română. Din varii cauze (birocrație, rea voință, neimplicare, nepăsare etc.), acest lucru nu se întâmplă. Și el nu depinde de Ucraina, ci de România!
Statul ar putea negocia la sânge cu autoritățile ucrainene, ar putea pretinde reciprocitate, ar putea amenința cu represalii etc. Asta mai ales că Ucraina nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin tratatul bilateral față de România. Academia Română face ceea ce poate, adică îi primește între membrii săi pe savanții români de acolo, trimite cărți, ține conferințe, ajută la finanțarea periodicelor, încearcă să restaureze mormintele vandalizate din Cernăuți ale academicienilor români etc. Dar, cu o floare, nu se face primăvară!
Mihai Floroiu, Florin Saiu: Situația este însă atât de nedreaptă! În regiunea Odesa, de exemplu, mai erau, în anul 2018, doar patru şcoli cu predare în limba română. Se pare că din această toamnă vor rămâne doar două sau trei. Ne apropiem pas cu pas de lichidarea învăţământului în limba română în sudul Basarabiei şi se va intra în faza finală a asimilării etnice a românilor din regiune. Comunitatea românească atestată de sute de ani în zona dintre Dunăre şi Nistru pe malul Mării Negre va dispărea fără urmă în următoarele două, trei generaţii. Cum ar trebui să acționăm pentru salvarea comunităților românești din Ucraina? Polonia și Ungaria – de pildă -, țări cu minorități însemnate în regiune, negociază dur cu ucrainenii, amenințând că se vor opune integrării Ucrainei în Uniune Europeană. Și noi am putea avea o asemenea poziție. Dar de ce nu o avem? Ce ne lipsește?
Ioan-Aurel Pop: V-am spus: nu ne lipsește decât voința de a face binele față de ai noștri! Statul român are o responsabilitate imensă, pe care ar trebui s-o exercite prin instituțiile sale, mai ales prin guvern și parlament. Miniștrii și parlamentarii – o mare parte a lor – nu sunt demni de misiunea pe care și-au sumat-o ori care le-a fost încredințată prin votul democratic. Ar trebui să avem un mecanism de îndepărtare a celor nevolnici, incapabili, inactivi. Nu ajunge să vrei să fii ministru ori parlamentar, nu ajunge să candidezi și nu ajunge nici măcar să fii ales ori numit! Abia după alegere sau numire vine greul, iar dacă greul este prea mare, retragerea pentru incapacitate ar fi singura soluție demnă.
Conducerea statului român – așa cum spunea marele istoric David Prodan – incumbă o mare demnitate, izvorâtă din legitimitatea României Întregite (România nu s-a făcut pe ascuns și nu a fost nici un dar din partea altora, ci a fost și este rezultatul voinței națiunii române) și din calitatea românilor de a fi fost și de a fi încă cel mai numeros popor din sud-estul Europei. Poporul acesta trăiește, în cea mai mare parte, în țara numită România, dar alte comunități ale sale trăiesc în țara numită Moldova și alte multe fragmente ale sale se află în țările din jur și în țări (continente) mai îndepărtate. Trei astfel de comunități etnice-geografice sunt în Ucraina: una este în regiunea Cernăuți (numită mai nou nordul Bucovinei, dar, în fapt, e vorba despre o fâșie din nordul Țării de Sus a Moldovei), alta este zona Bugeacului (mare parte din fostele ținuturi/județe Cahul, Ismail și Bolgrad) sau antica Basarabie (de dinainte de a se extinde acest nume asupra întregii zone dintre râurile Prut și Nistru) și a treia este dată de circa două treimi din vechiul Voievodat al Maramureșului, de unde a pornit descălecatul, adică impulsul spre întemeierea Moldovei. Statul român nu ar avea altele de făcut decât să se ocupe de educația în limba maternă a copiilor de români de acolo și nu o face! Se știe clar că România nu are pretenții teritoriale față de vecinii săi și nici față de alte țări, că nu ar trebui să ceară nimic ilegal în plan internațional, ci doar să impună aplicarea dreptului inalienabil la instruire în limba maternă.
Mihai Floroiu, Florin Saiu: Și de ce n-o face? Ungaria, de exemplu, se implică masiv în dotarea şcolilor cu bănci, calculatoare, cărţi, modernizează instituţii de învăţământ pentru ungurii din Ucraina. Oficialii maghiari vizitează săptămânal sau lunar comunitatea maghiară din Transcarpatia. Comunitatea românească, însă, este aproape uitată de autorităţile de la Bucureşti. De ce nu ne apăram interesul național așa cum fac ungurii și polonezii pentru conaționalii lor?
Ioan-Aurel Pop: De ce nu ne apărăm interesul național? Ar trebui întrebați guvernanții! Ticăloșirea clasei politice, neîndeplinirea de către aceasta a elementarelor sale obligații, decăderea instituțiilor interne, neîncrederea românilor în politicieni și în instituțiile politice nu puteau (toate acestea și altele) să nu aibă repercusiuni și în politica externă, în raporturile statului cu românii din afara granițelor României și cu statele care au în componența lor asemenea români. Pe măsură ce avem mai multe instituții care, aparent, se ocupă asiduu de românii de peste hotare, acestora din urmă le merge tot mai rău, se simt tot mai stingheri și ai nimănui! Cum se poate așa ceva? Se poate, în urma pierderii simțului datoriei și al responsabilității și în urma nesancționării acestor abateri nu doar de la codul de etică, ci chiar și de la obligațiile de serviciu. În plus, la noi, la români, mai este ceva, anume un anumit servilism, o teamă de a nu supăra, combinate cu iluzia unor intelectuali subțiri că trebuie să fim globaliști, că apărarea națiunii este demodată, că a vorbi chiar despre unitatea românească este o dovadă de „naționalism” (înțeles greșit și intenționat greșit ca ură față de alte națiuni!). Firește, nu avem de ce să ne batem cu pumnul în piept că suntem români și nici să vorbim fără să facem ceea ce se cuvine, dar cui folosește dacă ne turnăm mereu cenușă în cap, dacă ne plecăm constant capetele și ne lamentăm de neputințele noastre? Azi, în Europa și mai ales în Europa fostă comunistă, statele își apără în mod democratic și prin mijlocirea dreptului internațional, etnicii lor care trăiesc în alte state. Statul român, care a obținut „performanța” de a schimba în doi-trei ani circa 80 de miniștri, nu face și nu poate face acest elementar lucru, adică nu se poate ocupa de români, de aceia care-i dau rațiunea de a fi. Nu este numai trist, ci este distructiv, cum spuneți. În câteva decenii, comunități întregi de români vor dispărea sub tăvălugul „omogenizării”, când ar fi așa de simplu să fie salvate. Asta mai ales că politica statului român nu a cerut niciodată românilor din preajma României să nu fie buni cetățeni ai statelor în care trăiesc, să nu învețe limbile oficiale ale acestor țări, dimpotrivă. Noi nu am avut niciodată o politică agresivă cu statele din jur în privința minorităților noastre românești. Dar să nu avem deloc o politică națională față de aceste grupuri românești nu s-a mai întâmplat!
Mihai Floroiu, Florin Saiu: Iar alții profită de neputința guvernanților noștri. În Ucraina românii sunt separați între moldoveni și români, învrăjbiți, li se creează o identitate falsă, o istorie falsă, o limbă falsă. Cum vedeți pericolul moldovenismului și ce s-ar putea face concret în legătură cu propaganda acestui curent promovat de Kiev?
Ioan-Aurel Pop: Problema este mai generală și mai complicată. Foarte multe state au dus sau au încercat să ducă o politică de fărâmițare a popoarelor, națiunilor, grupurilor etnice etc. străine sau minoritare de pe cuprinsul lor. Principiul este vechi și se cuprinde în dictonul latin „dezbină și stăpânește” (Divide et impera!). Imperiul Austro-Ungar (1867-1918) a fost maestru în astfel de procedee, pe urmele politicii habsburgice mai timpurii. La fel de virulent în acest sens a devenit, cu vremea, și Imperiul Țarist, transformat în 1917 în Uniunea Sovietică.
Și la noi s-a mai încercat pe ici pe colo (fără succes) să se separe secuii de maghiari, deși, cel puțin din secolul al XIX-lea (de la 1848) încoace, majoritatea secuilor se consideră parte (distinctă) a națiunii ungare. Serbia, mai recent – Serbia aceasta redusă și umilită de Occident – pretinde că românii din Banatul sârbesc sunt un neam, iar românii din Valea Timocului alt neam, chemat în chip diferit (anume vlah). Este ca și cum ai zice că nemții sunt un popor, iar germanii altul sau, mai clar, ca și cum am zice, noi, românii, că sașii din Transilvania propriu-zisă sunt germani, dar șvabii din Banat nu sunt germani.
Mihai Floroiu, Florin Saiu: Revenind la moldovenism.
Ioan-Aurel Pop: Moldovenismul s-a născut în urma ocupării, la 1812, a Basarabiei de Imperiul Rusesc, dar a devenit virulent după Marea Unire, când Uniunea Sovietică a creat un imens aparat de propagandă, deopotrivă „științifică”, eseistică, jurnalistică, internă și internațională, de atestare a existenței unui „popor moldovenesc”. După formarea Ucrainei independente, dihotomia falsă între români și moldoveni le-a convenit de minune politicienilor de la Kiev și au îmbrățișat-o cu entuziasm. Aceasta s-a petrecut pe fondul pasivității autorităților de la București, pasivitate care nu se poate justifica prin nimic temeinic. Este drept că și unii români din Balcani și din Moldova-Ucraina se pretind a fi vlahi, respectiv moldoveni, dar aceasta se întâmplă nu printr-o conștiință internă, ci în urma propagandei bine organizate de statele respective. Românii au fost numiți vlahi exclusiv de străini (cam în felul în care elenii sunt numiți de celelalte popoare greci), iar moldovenii s-au chemat mereu pe sine moldoveni, fără ca această identitate regională să intre în conflict cu aceea generală. Aceasta s-a petrecut în felul în care toscanii sunt italieni, bavarezii sunt germani sau lionezii francezi. A fi moldovean și român în același timp nu este o contradicție, ci o armonie. Amestecul factorului politic strică, însă, toată această armonie și subminează orice adevăr istoric. Statul român ar putea, însă, repara aceste nedreptăți.
Mihai Floroiu, Florin Saiu: Ajungem iar la ce-ar putea să facă statul român. Și nu face… Dar cum ar trebui să reacționeze România față de Ucraina în politica de încălcare a drepturilor minorității românești? Explicați-ne dumneavoastră, poate așa pricep și politicienii noștri!
Ioan-Aurel Pop: România ar trebui să reacționeze ferm, clar și prompt. Adică să asigure noul stat vecin de lipsa de pretenții teritoriale din partea noastră (la sub 20% populație românească în aceste regiuni este absurd să pretinzi teritorii; iar dreptul istoric, susținut uneori și de Ungaria în raport cu noi, este complet depășit, irelevant, vetust, fără putere în relațiile internaționale actuale) și apoi să aplice o strategie de impunere a drepturilor românilor de acolo. E revoltător să spună acești români oropsiți – cum bine spuneți – că era mai bine pentru ei pe vremea URSS! Înseamnă că le-a ajuns acum cuțitul la os.
Mihai Floroiu, Florin Saiu: Ați afirmat deseori public că limba noastră ne-a salvat ca să nu fim pulverizați de istorie. Cum îi determinăm pe românii din comunitățile istorice să nu renunțe la lupta pentru limba română? Pentru că, e limpede, sunt disperați, se simt neglijați, lăsați la cheremul altora… Și nu este vorba doar de românii din Ucraina, ci și de cei din Valea Timocului etc.
Ioan-Aurel Pop: Aici autoritățile române ar putea să facă mult mai mult, chiar dincolo de vreo înțelegere oficială în acest sens cu Ucraina și Serbia. Susținerea limbii maghiare în Ardeal de către Ungaria se face de multe ori dincolo de lege, de relațiile internaționale, de acordurile bilaterale româno-ungare. Dar se face cu înverșunare și cu rezultate deosebite, deși nu știu dacă această cultivare exclusivă a limbii materne printre maghiarii din afara Ungariei nu are efect-bumerang! Pentru românii din afara României, este nevoie de măsuri politice, luate la nivel de stat și de la stat la stat, cu respectarea legislației europene în această materie și de măsuri private, venite de la entități particulare, de la donatori și mecenați etc. Cea mai la îndemână măsură este pretinderea reciprocității: dacă România asigură studiul limbii ucrainene în comunitățile de cetățeni români de etnie ucraineană, atunci Ucraina trebuie să fie determinată să facă la fel pentru românii care sunt cetățeni ucraineni. Dacă România îi recunoaște drept ucraineni pe toți cei care sunt astfel, dincolo de denumirile regionale, arhaice, dialectale (ruteni, huțuli, huțani etc.), atunci și Ucraina trebuie să fie obligată să facă la fel cu românii. Pentru românii din Valea Timocului, Serbia trebuie silită să accepte, la început, educația elementară (de patru clase) în limba română, cu un număr de ore de limba sârbă în fiecare săptămână. Noi avem, de exemplu, la Timișoara, Liceul teoretic „Dositei Obradovici”, cu predare exclusivă în limba lui Branislav Nușici, la o populație sârbească de câteva zeci de mii de oameni. Câte licee românești sunt în Serbia pentru românii de pe Valea Timocului, care numără mai mult de o sută de mii de oameni? Chestiunile acestea fac parte dintre obligațiile statului român, dar dintre acele multe obligații neîndeplinite!
Mihai Floroiu, Florin Saiu: Guvernul României a decis anul acesta alocarea a 3.000.000 de lei pentru suplimentarea numărului de burse destinate elevilor etnici români din Ucraina înscriși în clasele a I-a și a II-a în anul școlar 2018-2019. Conform estimărilor Ministerului Românilor de Pretutindeni, numărul de potențiali beneficiari ai burselor de studiu este de aproape 3.900 de elevi înscriși în anul școlar 2018-2019, dintre care 1.942 în clasa I și 1.892 în clasa a II-a. În contextul actual din Ucraina, cât de eficient vi se pare acest program guvernamental pentru păstrarea identității lingvistice a etnicilor români? Pare, ca implicare, o picătură într-un ocean…
Ioan-Aurel Pop: Nu știu cât de eficient este acest sistem și nici cât va dura. Acum nu mai avem nici măcar un minister pentru românii din afară! Dar nu asta este problema, fiindcă grija pentru acești români trebuie să vină din partea tuturor instituțiilor statului român. Nu știu câți politicieni români sunt conștienți de acest lucru. Știu însă că statul ungar acordă, de peste două decenii, stipendii bune tuturor familiilor din Transilvania, pentru fiecare copil care urmează școala în limba maghiară și nu în limba română. Din punct de vedere maghiar, sistemul funcționează bine, pentru că știu familii care și-au scos copiii de la școlile în limba română nu atât de dragul identității cât al banilor.
Mihai Floroiu, Florin Saiu: În octombrie 2018, s-au împlinit 200 de ani de la nașterea lui Aron Pumnul, marele îndrumător și gazda lui Mihai Eminescu în timpul studiilor gimnaziale ale poetului la Cernăuți. Aron Pumnul a fost, de asemenea, fondatorul Bibliotecii românești pentru studenții români din Bucovina. Casa lui Aron Pumnul din Cernăuți în care a locuit Mihai Eminescu se află în prezent într-o stare avansată de degradare. De unde atâta nepăsare pentru edificiile patrimoniului cultural național?
Ioan-Aurel Pop: Nu este numai cazul marelui profesor ardelean, dascălul lui Eminescu, care a învățat carte în latinește și în ungurește la Cluj, la Liceul Academic Regesc, ci și cazul atâtor altor mari oameni de cultură români. Aflu că mormintele unor academicieni români, în frunte cu acela al lui Dimitre (astfel era grafia numelui său de botez) Onciul, din cimitirul central din Cernăuți, au fost profanate și chiar distruse, șterse de pe fața pământului. Ce pot avea unii cu morții este greu de înțeles! Unele dintre aceste locuri de veci – puține – au fost refăcute prin grija unor oameni de bine, persoane private, inclusiv academicieni de la Iași. Noi avem, de exemplu, Liceul ucrainean „Taras Șevcenko”, la Sighetul Marmației, avem locuri ale memoriei ucrainenilor de vază din România, avem biserici ortodoxe și greco-catolice ucrainene, scriem cărți despre istoria ucrainenilor și, mai ales, despre istoria ucrainenilor din România. Eu am încercat, cu ajutorul unui prieten ucrainean (profesor universitar la Kiev), să scot o carte de istorie a românilor în ucraineană și în Ucraina. Nu am reușit, iar omul s-a lăsat păgubaș. Nu am insistat nici eu, fiindcă nu voiam să-l expun. De casa lui Aron Pumnul, însă, ar trebui să ne ocupăm noi, românii din România, prin autoritățile de stat.
Mihai Floroiu, Florin Saiu: Ce simte omul Ioan Aurel Pop în legătură cu această situație extrem de delicată? Ce mesaj aveți pentru românii din Ucraina care se confruntă cu pericolul de a-și pierde limba, identitatea?
Ioan-Aurel Pop: Simt neputință, slăbiciune și revoltă. România nu a fost niciodată o mare putere continentală și nici nu a voit să schimbe granițe peste rânduiala internațională și dincolo de dreptate. Și nici acum, România nu poate și nu trebuie să aibă pretenții teritoriale de la nimeni din jur. Chestiunea Republicii Moldova nu ține de vreo pretenție din partea României, ci de dreptatea istorică și de identitatea românească, iar acestea vor învinge cândva. Dar România, sfătuindu-i pe românii din Ucraina, Serbia, Ungaria, Bulgaria și de oriunde să fie buni cetățeni ai statelor în care trăiesc, are obligația să fie ca o mamă iubitoare pentru aceștia. Iar mama are grijă, în primul rând, de limba copiilor ei, fiindcă de aceea limba se cheamă maternă! Românii din Ucraina sunt luptători – fiindcă i-a obligat soarta vitregă să fie așa – dar ei nu pot lupta cu morile de vânt, ca Don Quijote și nici cu statul ucrainean! Lupta cu statul ucrainean trebuie s-o poarte statul român și, dacă acesta nu poate să lupte singur, trebuie să se alieze cu statele din jurul Ucrainei care au aceleași interese și să determine chiar luări de poziție din partea Uniunii Europene. Ar fi bine ca autoritățile ucrainene să înțeleagă că nu limba română ori alte limbi ale minorităților sunt inamicii Ucrainei, că nu de la aceste limbi vine primejdia, că aceste minorități fidele nu au nimic de-a face cu imensa minoritate rusă care, pe alocuri este majoritate și care se poartă cum se poartă cu sprijinul solid al Moscovei. Blajinii români din Ucraina, fie că sunt din nordul Țării de Sus, fie că sunt din vechiul voievodat al Maramureșului (de dincolo de Tisa), nu reprezintă nicio amenințare pentru statul ucrainean, iar limba lor nu este o armă, ci un mijloc de supraviețuire. Aș vrea să le trimit acestor oameni vrednici – pe mulți dintre intelectualii lor îi cunosc – un mesaj de îmbărbătare, dar mă reține rușinea neputinței noastre …
